Incerc dar nu-mi iese... :)! Sufar de pesimism! La Multi Ani!

Multi prieteni/cunoscuti (sau ce-or fi) imi spun ca sunt prea pesimista, ca nu reusesc sa vad deloc frumosul din viata...! :) Zau ca incerc - ma straduiesc cat pot eu de mult dar nu-mi iese. Aveam chef acum, de final de an, sa postez un gand bun si vreo fraza desteapta si funny dar nu-mi vine :(! Stiu - sunt paranoica si nebuna... - dar fir'ar al naibii daca pot vedea ceva bun in incidentul avut azi in trafic, acum cateva ore. Sa va povestesc: Am facut o gafa in trafic - recunosc - la plecarea de pe loc nu l-am vazut pe un nenea si am dat sa plec, speriind omul, deh. Nu s-a intamplat nimic - doar amandoi am franat brusc - fara urmari vizibile deci. Mea culpa - am ridicat ambele maini de le aveam in dotare, am aprins avarii, am urlat "scuza-ma frate", m-am automustruluit ca de obicei si da-i sa plec. Dar... ghinion! "Bietul" om de l-am speriat, sofer al unui jeep BMW negru, cu geamuri fumurii, imi blocheaza calea iar din dreapta se da jos o matahala bronzata (nu, nu era de la soare) indreptandu-se vertiginos spre masina mea, cu pumnii pregatiti. Hait, zic! Ii dau inainte cu scuza-ma (deja am scos "frate" din propozitie ca eu ma stiu mai... alba...:P) si cand vad ca se deschide si a doua portiera din dreapta spate pun mana pe telefon si sun la 112, ca alta idee sa mor daca mi-a venit. Am recunoscut ca sunt proasta, chioara si ca ar trebui sa stau la cratita (desi, sincer, ar putea fi chiar mai periculos un incendiu de proportii generat de mana mea in bucatarie...) dar...na, acu' ce sa mai fac? Vazandu-ma mai de aproape, tiganu' nr 1, probabil si-a spus ca sunt prea musca pentru el si s-a multumit doar cu un pumn amenintator fluturat in aer (ma rog, plus organele cele mai diverse varate prin cele mai ciudate locuri - dar deh, am zis ca meritam...), convins probabil si de claxoanele cozii ce se facuse in spatele nostru. Pe drum insa - adica toata Sos. Fundeni, unde nu mai aveam chiar 5km/ora... sicane, frane continue in fata mea, taiat fata si chiar oprit in mijlocul podului si dat cu spatele. Nu puteam trece de ei, nici pleca, nici sta pe loc... practic dadea cu spatele spre mine (apropo, cum e? daca ma lovea dand cu spatele a cui era vina? daca nu puteam demonstra ca mergea cu spatele, a mea, nu???). Intre timp, relatam toate cele descrise politistului la telefon, asta dupa ce am trecut de 112 si am ajuns sa repet povestea politiei rutiere. Dupa vreo 30 secunde, BMW-ul bronzat - 4 tigani in el - pleaca si o ia se pare pe un alt drum decat al meu. Eu, la telefon fiind inca cu nenea agentu' ii spun inclusiv ca nu mai e aproape individu' - la care aud un scurt "a. deci nu mai e urgenta - faceti plangere scrisa atunci" si-mi inchide telefonul brusc (de unde pana atunci ma intrebase si de mama si de tata - datele MELE de identificare, repetate a doua oara)! Uite asa m-am "distrat" astazi in trafic si zau ca vreau sa vad ceva bun in incident - stiu, ce bine ca nu m-au lasat lata in strada, ce bine ca nu mi-au distrus masina, ce bine ca n-au murit bietii de ei de ras la ce nostim li se parea sa-mi franeze in fata! Ce bine ca n-am ajuns sa dau telefon pentru "o urgenta" plina de sange sau in drum spre un spital! Iata ca reusesc! Vad ceva bun in toate astea... dar din pacate si zeci de lucruri rele: ce pacat ca in astfel de situatii nu avem autoritati pe care sa putem conta! Ce pacat ca sunt si eu contribuabil la salariul celui care mi-a raspuns la telefon si pe care cred ca-l deranjasem de la masa - caci mesteca ceva alene (stimate organ, oare daca fiica dvs. patea asta, ce-ati fi facut?). Ce pacat ca traim in Romania si ca smecheri de acest gen sunt prea multi! Stiu, am gresit - sunt proasta, dar cam pana unde trebuie sa mearga pedeapsa??! Imi amintesc recent de un caz mediatizat intens in care soferul "bronzat" (oare de ce sunt asa des "bronzati" implicati in incidente?!) a lovit cu un ciocan in cap un pieton revoltat ca nu i se daduse prioritate. Multi au acuzat atunci pietonul ca nu a facut reclamatie la 112 si ca s-a apucat sa tipe la sofer. Asa, si daca facea reclamatie la 112, ce??? Un 2009 excelent si plin de optimism va doresc! Trebuie sa ma inveselesc, nu? :)) Mai am ceva timp... pana la 12! La Multi Ani! Iar asa... de fun:


http://www.youtube.com/watch?v=9kbvyajiY4E

Reversul medaliei. Spune-mi ce anturaj ai ca sa-ti spun cine esti!

E clar ca am o problema (ma rog, am mai multe dar despre una dintre ele "vorbesc" acum...) - nici n-am crezut vreo data ca as fi normala... dar parca speram sa ma destept candva si sa invat incet-incet din experienta de viata care incepe sa aiba ceva amploare. Obisnuiesc se pare sa atribui unora si altora calitati inexistente si sa am incredere mai mare decat ar trebui in oameni. E clar ca e vina mea daca ani de zile nu observ ca unul minte precum respira sau altul fura sau e cel mai ipocrit si crud om intalnit sau daca constat in mai stiu eu ce contexte ca un cunoscut are reactii dintre cele mai putin agreabile din punctul meu de vedere etc. Evident, am atribuit calitati inexistente persoanei respective, nu? Nu e vina hotului ca m-a pacalit ca e cel mai onest om din lume... si asta pe termen lung... pentru ca e un hot-expert! E vina mea, clar, ca parca mi-am tras meserie din a fi credula! Uite asa ajungi sa sufli in iaurt ca sa nu te (mai) friga...!

Si totusi... nu-i Dracu asa de negru...

Contrar asteptarilor mele si obisnuintei de a crede ca in secolul 21 poti muri linistit inconjurat de oameni care doar sa te priveasca un pic contrariati (poate...?!), am vazut o mica si palida raza de speranta... speranta cum ca nu chiar toti suntem total indiferenti la cel de langa noi! Am apelat zilele trecute la ajutorul cunoscutilor in dorinta de a fi de folos unui prieten cu o problema grava in familie. Am avut surpriza placuta de a vedea ca exista inca oameni care sar sa ajute - atat cat pot si asa cum pot - evident altii decat cei la care m-as fi asteptat. Dar, m-am bucurat sa vad ca nu chiar toti suntem total dezumanizati de bani, putere si greutatea supravietuirii intr-o lume nebuna...

Batranetea, haine grele!

Acum cateva luni am fost martora unei scene ce m-a marcat pentru multa vreme si care probabil imi va ramane in minte toata viata. Un batran (aveam sa aflu ulterior in varsta de 90 de ani) a fost batut de un tanar intr-adevar "deosebit" (aprox. 25-30 ani). Motivul: acel batran, dezechilibrandu-se la urcarea in autobuz (in 335), l-a impins pe tanarul cu pricina deranjandu-i discutia cu un amic aflat alaturi. Tanarul s-a intors suparat (sa zicem ca oarecum pertinent) sa vada ce l-a atins, adresandu-se batranului cu "ce ba, ti-a luat ma'ta autobuz?". Domnul in cauza a replicat cu destula hotarare "ce-mi vorbesti mai asa? asa vorbesti si cu bunicii tai?". Curajul batranului de a deschide gura l-a deranjat atat de tare pe bravul nostru tanar incat in secunda imediat urmatoare a ridicat piciorul si l-a lovit pe batran direct in stomac daramandu-l pe jos, facandu-l sa-si piarda palaria de pe cap si varsandu-i cele doua sacose cu mere, respectiv rosii. Batranul, ridicandu-se cu greu, nu a tacut, ci a continuat sa vorbeasca vizibil afectat dar cu cea mai mare coerenta posibila: "am ajuns ca la 90 de ani un bou ca tine, care nu va face in viata lui nici un sfert din cate am facut eu la viata mea, sa ma umileasca astfel!?". Aceasta fraza a generat primirea altui picior si un torent incredibil de vorbe grele, greu de reprodus dar pe care voi incerca sa le redau intocmai pentru o mai buna analiza a situatiei: "ce ba bosorogule, ai gura mare? nu vezi ba ca abia iti tii basinile si esti asa prost incat sa vorbesti? ia uite ba (vorbind cu amicul) ce bosorog pe moarte avem aici? daca-i fut una cade lat si el are tupeul sa vorbeasca... imi bag pula ba in ce-ai facut tu toata viata si daca vrea muschii mei imi bag pula in tot autobuzu'. vrei sa vezi ca ii dau pe toti jos daca am chef? i-auzi ba basinosu' cretin ce zice el aici... ca a facut nu stiu ce la viata lui... ha ha ha"... Batranul vizibil surprins de impertinenta si nivelul extrem de coborat al discutiei, ingaima plapand catre oamenii din jur: "haideti domnilor sa-l dam jos din autobuz! suportam asa ceva?". Liniste mormantala in jur. Oameni de toate varstele uitandu-se in gol pe fereastra ca si cand nimic nu se petrecea. Doua voci - atat - (dintre aproximativ 50 de persoane) au intervenit din departare. Un barbat - aprox. 50 de ani - l-a facut nesimtit si dobitoc pe tanarul implicat, ceea ce a atras amenintarea "ce bah, vrei si tu una in gura? vrei ba sa-ti arat si tie cum e? ia hai ma (vorbind amicului) dupa asta jos ca vad ca e tare in gura si asta". O femeie - aprox. 40 ani - l-a catalogat drept scursura si cretin, ceea ce a generat un alt torent de injuraturi similare. Eu - aflata exact langa cele doua persoane si asistand de aproape la intregul incident - l-am rugat pe tanarul apropiat varstei mele, cat am putut de calm si cu maximum de efort de a-mi ascunde scarba uriasa, sa se opreasca ca, daca il omoara pe batran, intra in puscarie. Din fericire, am reusit sa capat doar un "taci fa si tu - ce te bagi ca musca-n lapte!". L-am rugat si pe batran sa taca (desi i-am inteles frustrarea si m-am urat pentru neputinta), cu teama ca urma probabil daca continui sa vorbesc sa ma tavalesc langa rosiile batranului aflate inca pe jos. Tanarul cel brav a coborat la prima - a mers doar 2-3 statii, statii lungi in traficul din Bucuresti. Batranul a ramas mai departe in autobuz - abia dupa coborarea "eroului" zilei i-au dat lacrimile. Erau lacrimi amare de umilinta, frustrare, deznadejde, durere... Am visat nopti la rand ochii in lacrimi ai acelui batran de 90 de ani, batran care a trecut prin razboaie, prin foamete, a crescut copii si nepoti, a predat (mi-a spus ca a fost si cadru didactic), a muncit si a contribuit la a deveni posibila nasterea generatiilor viitoare. M-am urat ca n-am avut inspiratia de a face ceva mai mult - cu toate riscurile. M-am simtit vinovata si inca ma simt pentru ca mi-a fost frica. La fel cum probabil le-a fost si celorlalti calatori. Nu stiu unde era limita de demarcatie intre frica si indiferenta, cert este ca nimeni nu a facut mai nimic pentru batranul acela. Batranul a coborat la Perla - spunea ca trebuie sa ajunga la Spitalul Floreasca... poate vizita acolo pe cineva... La ceva timp dupa coborarea batranului aud reclama aceea fada a politiei pentru numarul de urgenta 112. "Daca sunteti in pericol sau vedeti semeni aflati in pericol, nu ezitati sa sunati cu incredere la 112"... Am pufnit amar si mi-a venit sa plang. Nu mi-am putut scoate din minte multa vreme aceasta scena - am povestit la birou, am povestit acasa, am ramas marcata. Mi-am amintit de bunicii mei si i-am sunat - am vrut sa aud ca sunt bine (atat de bine cat pot fi niste oameni la 80 de ani ce traiesc in Romania). Nu stiu ce ar fi trebuit facut in situatia cu pricina - nici acum nu stiu. Poate indiferenta oamenilor e prea mare, poate puterea capatata de astfel de tineri prea convingatoare. Poate soferul autobuzului trebuia sa opreasca si sa nu plece pana nu coboara cei doi amici. Poate trebuia chemata politia dar asta nu putea fi facut decat daca usile n-ar fi fost deschise caci cu siguranta disparea agresorul. Nu stiu in continuare cum se putea rezolva... si orice s-ar fi facut, primul picior dat in stomacul unui om de 90 de ani fusese dat. Nu sunt o persoana violenta, nu cred in bunul rezultat al bataii dar pe acel tanar, daca as fi avut forta necesara prin reducere la absurd, eu nu l-as fi dat pe mana politiei ci l-as fi batut pana ramanea fara simtire. Nu vroiam sa moara ci sa vada/simta cum e sa fie batut de cineva cu forta peste a lui. M-am urat pentru ca n-am putut sau n-am gandit sau mi-a fost frica sa fac mai mult... As vrea sa am sansa sa-i pot spune acelui batran cat de rau imi pare - desi asta n-ar ajuta cu nimic! Fara sa vreau ma gandesc mereu la bunicii mei pentru care as vrea sa pot face inmiit mai multe decat fac. Ii vad batrani si din ce in ce mai neputinciosi, ii vad ajungand pe zi ce trece din ce in ce mai deprimati constientizandu-si neputinta, ii vad chinuiti de boli si de ganduri. Ii vad traind din amintiri ce devin din ce in ce mai estompate, ii vad dorindu-si din tot sufletul binele copiilor si nepotilor, ii vad zambind rar... si de fapt nu-mi amintesc cand i-am vazut ultima oara razand... As vrea sa pot opri timpul in loc sau macar cel ce le-a ramas sa il fac cea mai fericita perioada a vietii lor... dar nu pot! Din pacate asta e cursul vietii! Iar cand un animal dintre cei descrisi mai sus, care cu siguranta are/a avut si el bunici si are/a avut si el parinti poate face ceea ce a facut, mergand apoi linistit la o bere cu baietii unde va fi admirat pentru isprava lui, atunci... descurajarea si scarba fata de unii oameni de langa noi ma cuprinde intr-atat incat cu greu mai vad si parti bune ale vietii... !

Fericirea de a fi femeie

Clar si concis: e o placere sa fi femeie a secolului 21, libera, emancipata, egala in drepturi cu barbatul. Ce poate fi mai frumos decat cand nici nu faci bine 13-14 ani sa afli cum e sa fi pipaita in plina strada/zi de vreo mana care a vazut apa cu mai bine de trei zile in urma ultima data? 13-14 sunt cifre variabile - in functie de varsta la care sanii devin mai mult sau mai putin proeminenti... Apoi, cum sa nu simti placerea aparte data de "onoarea" palmelor pe fund in autobuze? Dar cata apreciere trebuie sa simti cand eventual cobori din mijlocul de transport in comun murdara de sperma pe fusta? (intamplare auzita mai rar ce-i drept, dar se petrece...). Apoi, daca iti iei masina, e absolut mirific sa se ia de tine un barbat "deosebit" la semafor, aratandu-si admiratia pentru ochii tai prin a-ti taia fata la demarare... zambind tamp? Cum sa ratezi senzatia injuraturilor misogine din trafic (nu de alta dar gafele facute de burtosi chiori sau pusti cretini de bani gata trec parca neobservate daca detin o pereche de testicule...)? Cum sa nu simti placerea atingerii pumnilor unui "barbat adevarat" caruia ai avut curajul sa i te opui la coada la posta (de pilda), pentru ca nu ai vrut sa-l lasi sa ti-o ia inainte prefacandu-se ca nu te-a observat, "barbat" care cu siguranta n-ar zice nici pas in fata altui barbat (caci de regula barbatii "adevarati" de genul asta sunt lasi si dobitoci, bazandu-se pe simplul raport de forte favorabil lor)? Cum sa nu-ti placa sa te simti o bucata de carne ordinara cand ai indrazneala sa te imbraci cu ceva ce-ti sta bine (si nu ma refer aici la tinutele ce urla dupa atentie... ci sa zicem la o tinuta business care te prinde)? Cum sa nu te simti flatata cand daca ai avut tupeul sa iesi la o cafea singura (intr-un local super select, nu in ultima bodega) vor veni 3 insi la masa ta sa-ti spuna de la "hei papusa, singurica?" pana la "auzi draga, vrei sa ne-o tragem?" sau "ia zi, cat costa?"?! ...Si asta doar in intervalul de timp cat bei o cafea... dar daca ai mai si manca vreo ciorba si-un desert?!?!... :D... Cum sa nu-ti placa faptul ca daca ai chef sa te plimbi la 2 noaptea prin oras nu poti decat insotita altfel risti un viol in urma caruia vei mai si auzi ca ti-ai cautat-o cu lumanarea si meritai?! Cum sa nu simti placere cand ajungi sa-ti calculezi drumul spre casa prin locuri cat mai luminoase si stradute cat mai populate? (ar trebui pe gps-uri sa existe si optiunea asta, nu doar cel mai rapid sau cel mai scurt). Ce te poate face mai bine sa simti ca traiesti decat niste pusti mai colorati care de pilda te stropesc (cu apa daca ai noroc) pe strada fiind, asa... ca-i distractiv si pentru ca probabil e singurul mod in care sunt si vor fi vreo data capabili sa-si arate admiratia?! Cum sa nu-ti dea aripi de-a dreptul faptul ca vezi ca nici macar dupa 40 de ani nu scapi de deosebita atentie a scursurilor societatii? ... cand ramai fara un cercel de aur (pe care l-ai purtat toata viata caci l-ai mostenit...) sau cand ti se smulge geanta din mana pentru ca esti doar o femeie si deci o victima perfecta? Cum sa nu traiesti senzatia aparte de furio-frustrare... pardon de... fericire... cand auzi argumentul suprem: "sunt barbat, ce vrei?"?!

Prietenii adevarati... pasari rare...

Traim intr-o lume in care parca cu cat suntem mai mult inconjurati de oameni, cu atat avem mai putini prieteni "adevarati", cu care sa putem vorbim orice, carora le acordam deplina incredere, pe care ne putem baza. Oare mai exista prietenie "adevarata" intr-o lume in care toti luptam sa avem cat mai multi bani/putere, sa traim cat mai bine, sa obtinem cat mai mult/e cu cat mai putin muncit posibil, daca se poate gratuit? Oare mai gasim oameni pe care sa-i putem suna in mijlocul noptii daca avem o problema si chiar sa ne ajute? Oare mai exista oameni in care sa ai atat incredere incat sa-ti lasi casa, masina, nevasta :P oricand pe mana lor? Ma intreb toate astea pentru ca cred ca tuturor ni se intampla sa vedem multime de insi in jurul unor oameni "utili" (sefi, profesori, antrenori, functionari in locuri "utile" s.a.m.d.) doar atat timp cat acei oameni sunt folositori la ceva. Eu ma simt cate-o data foarte rau cand constat ca sunt ani de zile de cand, de pilda, imprumut bani unuia-altuia - singurele momente cand sunt intrebata "si ce mai faci?" de catre imprumutatori, sau iarasi constat un interes subit pentru "ce mai faci?" cand cineva care trece prin oras n-are unde sta, sau oameni care abia asteapta sa vada ce mai fac doar cand se cearta cu prietenul si au epuizat lista de oameni cu care sa petreaca timp etc... E adevarat ca toate aceste momente inseamna "nevoie" pentru acei oameni si ca "prietenul la nevoie se cunoaste" dar... mi-ar placea sa fiu sunata si cand totul e ok in viata acestor oameni si sa fiu intreaba pur si simplu "ce mai faci?". Poate exagerez, nu stiu, poate nici eu nu sunt cel mai bun prieten din lume dar totusi exista oameni care clar n-au ce cauta pe lista asa zisilor prieteni. Cum e mai bine oare? Sa ai 2-3-5 prieteni si restul ura si la gara sau sa pastrezi toti acesti cunoscuti... asa... sa fie...? Eu parca simt nevoia sa-mi fac putin curat in viata... :P si sa pastrez aproape doar pe cei care macar ma vor injunghia din fata :D:). ("A true friend stabs you in the front." - Oscar Wilde)

Copiii din ziua de azi...

Nu credeam ca voi rosti vreo data vorbele astea - desigur ma refer la varianta de ton dezamagit si deloc apreciativ. Cand eram copil, apoi adolescent, uram sa aud "voi, copiii/tinerii din ziua de azi..." Si totusi, uite ca asa imi vine sa spun exact ceea ce uram pe vremuri... si nu cu cuvinte prea dragute in locul punctelor de suspensie... E adevarat ca am vazut si "tineri" (categoria tineri fiind un pic largita si in jos, spre 5 ani:P) care merita numai laude si admiratie, dar diametral opus asteapta ranjind sarcastic o categorie "aparte" de "tineri din ziua de azi", lumina ochilor nostri :D... Dar... sa va povestesc ce tot incerc sa spun... Stand astazi intr-o statie de troleibuz aflata la oarecare distanta de o scoala generala, vad in curtea scolii copiii jucandu-se. Ce frumos, gandesc... Uite la ei ce dragalasi si fara griji sunt. Ce dulci si haiosi. Sirul gandurilor admirative este insa intrerupt de scrasnetul brutal al unor frane. Ma intorc contrariata caci nu vedeam nici un pieton ce-ar fi putut fi cauza sunetului cu pricina, nici vreo alta masina cauzatoare a reactiei celui ce conducea. Injuraturile soferului ma confuzeaza si mai tare, nu de alta dar se uita intens si furios fix catre curtea scolii respective, insa catre alt colt decat avusesem eu in vedere pana atunci. Cativa pusti, pe la 10-12 ani, radeau cu pofta si se laudau unii pe altii pentru isprava lor, isprava fiind ca reusisera sa nimereasca exact in geamul soferului cu o piatra. Pustii morti de plictiseala pe semne si, zic eu, cu un "inalt" grad de inteligenta, aruncau cu pietre si/sau bolovani din curtea scolii in masinile ce treceau pe sosea. Era o adevarata intrecere - ma gandesc c-or fi avut si un soi de punctaj ceva mai ridicat daca nimereau printr-un geam deschis, iar castigator incontestabil era probabil cel ce reusea sa provoace un accident serios. Am dedus toate astea din faptul ca nu trec nici 30 de secunde de cand soferul de mai devreme a fost nevoit sa plece (caci era intens si in foarte clasicul stil romanesc claxonat din spate) si trece o domnisoara draguta si un pic neinspirata sa mearga cu fereastra deschisa prin zone cu "monstri". Biata fata primeste un bolovan fix in poala, motiv pt care se sperie, trage de volan brusc si trece cu hotarare peste bordura din dreapta oprind la marele fix langa garduletul verde de la marginea trotuarului. Scor maxim, sunet asurzitor de bucurie din curtea scolii - they have a winner se pare. Bravo - si eu zic! Admirabil intr-adevar! ... si incurajator! Adica sa tot faci copii din astia - viitorul tarii, nu? Data viitoare poate reusesc sa ajunga in capul soferului, macar ori ii sparge capul ori il omoara direct - mai trebuie lucrat la precizie - spre tampla! Cand un trecator revoltat de ceea ce vazuse in numai 2 minute, s-a luat de pusti, dragii nostri copii sa nu va inchipuiti c-au inteles ceva sau ca s-au simtit vinovati, din contra - au inceput sa se strambe la el si sa-si bata joc, protejati simtindu-se de gardul scolii si dispusi ca-n orice clipa sa apeleze la restul bolovanilor ce scapasera deocamdata jocului lor plin de inventivitate. Abia la strigatele domnului cu pricina, un portar plictisit a venit sa vada "care e treaba, bre?", pregatindu-se sa intervina in apararea bravilor pusti caci deh, d'acolo ia un ban, nu? "Sunt copii, bre, matale te pui la mintea lor?!" aud uimita glasul artagos al portarului (conversatie destul de tipata daca am auzit-o eu de la aprox 100m). Dar copiii astia, "dragii" de ei, puteau omori oameni intr-o clipa. Au provocat un mic accident (in doar 2 minute) care putea fi insa mult mai grav - puteau fi oameni pe acel trotuar sau soferita speriata putea sa nu opreasca langa gard ci mult mai departe sau etc. Va las sa va imaginati si singuri cate si mai cate se puteau intampla sau se vor intampla, caci banuiesc eu ca la urmatoarea pauza intrecerea trebuie continuata - doar curtea scolii e dotata cu o gradina intreaga cu bolovani si pietre! Adasar nu ma pot abtine sa nu ma intreb ce vor face copii astia la 20 de ani? Si cam cator semeni le vor fi facut rau pana atunci? Sau ce fel de oameni le sunt parintii - nu zic, poate sunt oameni ok si e problema anturajul... pe de alta parte parca la 10-12 ani nu mai esti chiar asa mic incat sa nu realizezi ca faci ceva foarte rau. Si cam cine ar putea face ceva daca presupunem ca asa invata acasa? Caci domnul respectabil care a incercat sa-i opreasca mai avea foarte putin si pleca el insusi cu capul spart, eventual batut si de catre portarul aparator al copiilor si sustinator al comportamentului lor. Ma intreb cum vor raspunde copiii diseara acasa intrebarii "si, ce-ai facut azi la scoala?" Iar daca parintii sunt constienti ce odrasle "dragalase" au, poate ar fi mai potrivita intrebarea "si, pe cine ai mai omorat azi?". Probabil solutia era intrarea in scoala si reclamarea copiilor cu pricina caci poate daca aflau parintii etc... asta daca putea trece omul de portar! Sau, poate intr-o zi acesti "dulci" copii vor avea ghinionul ca un sofer furios sa nu mai astepte educatia parintilor si le aplice vreo corectie dureroasa asa cum o putea condus de nervi... si nici asa nu e bine - violenta nu e o solutie, zic multi. Nu stiu care ar fi solutia, cert e ca... tara noastra viitor maret are, clar! Tot inainte! :D:)

Se cauta reteta pentru durerea in... cot!

Era moderna si cu "inalta" civilizatie in care traim, ne aduce adesea in situatii in care ne pasa mai tare decat am vrea. Vorbesc la plural pentru ca stiu eu din surse sigure ca nu mi se intampla doar mie. Dilema mea (si din aceleasi surse si a altora) este... cum facem sa nu ne mai pese??!?! Ce facem cand dezamagirea adusa de apoape, scarba fata de tot felul de intamplari din societatea noastra "civilizata", evenimente nefericite sau accidente nedorite ne afecteaza? Poate oameni "de bine", mult mai experimentati au gasit resurse inepuizabile pentru durerea in cot... si sunt draguti (chiar daca nu le pasa:P) sa ne spuna si noua cum se procedeaza? Ce faci cand dezamagirea se transforma in durere caci nu reusesti sa nu-ti pese, cand nu poti sa dormi nopti la rand sperand ca timpul sa le rezolve pe toate, cand ai impresia ca nu poti respira de furie sau frustrare, cand vrei parca sa fugi cat mai departe dorindu-ti sa anesteziezi cumva si ultima farama de simtire numai sa nu-ti mai pese? Ce faci cand nu-ti poti lua gandul de la vreo "surpriza" pregatita de viata in complicitate cu vreo persoana ce parea pana atunci stalpul de sustinere al universului tau? Cum facem sa putem calca pe "cadavre" si sa nu traim decat pentru a ne fi noua bine, indiferent ce simt altii? Cum facem sa nu ne pese ca batranii sunt batuti in autobuze, ca minciuna si hotia troneaza pretutindeni, ca respectul si generozitatea au devenit valori "invechite", ca cinstea si onestitatea sunt blamate si considerate "prostii in ziua de azi"? Cum acceptam umilinta, tradarea, inselaciunea, furtul, rautatea? Cum suportam transformarea iubirii in dispret profund, cum scapam de amintirile care ne taie respiratia chiar si dupa ani de zile? Exista oameni care reusesc - probabil asta este solutia supravietuirii intr-o lume similara junglei dar cu mijloace moderne de chin. Cum sa facem sa ne doara in cot de oricine si orice? Caci e clar ca se poate...! Pentru "reteta" nu ezitati sa ma contactati! :D

Daca tot e inca la moda...

Blogul... e ceva "la moda" de peste doi ani (sau de atat timp stiu eu...). Cam tot de atunci ma tot uit la gandurile altora, impresiile lor, parerile mai mult sau mai putin avizate despre tone de domenii... si ma intreb... de ce naiba s-a inventat sistemul asta ciudat de comunicare - blogul? E... un fel de... vorbit singur dar totusi cu sanse sa fi "auzit"... E un fel de... jurnal personal dar totusi public, un mod ciudat de satisfacere a nevoii de a vorbi cand n-ai cu cine... Ma rog... sau atat ma duce pe mine capul sa gandesc despre acest capitol. Pana la urma daca nu vreau sa stie nimeni ce gandesc nu ma apuc sa public tocmai pe net ce-mi trece prin cap (daca imi trece ceva...), nu? In fine... Cert este ca a venit o zi cand m-am trezit cu chef sa vorbesc si eu... nimanui... sau poate...cuiva... oricui... :)... si mi-am tras cu stangacia specifica unui ne-expert in d'ale tehnologiei moderne, blogul asta. Poate... cand voi avea ceva de spus, ma va "auzi" cineva..., oricine... :)!