Prietenii adevarati... pasari rare...

Traim intr-o lume in care parca cu cat suntem mai mult inconjurati de oameni, cu atat avem mai putini prieteni "adevarati", cu care sa putem vorbim orice, carora le acordam deplina incredere, pe care ne putem baza. Oare mai exista prietenie "adevarata" intr-o lume in care toti luptam sa avem cat mai multi bani/putere, sa traim cat mai bine, sa obtinem cat mai mult/e cu cat mai putin muncit posibil, daca se poate gratuit? Oare mai gasim oameni pe care sa-i putem suna in mijlocul noptii daca avem o problema si chiar sa ne ajute? Oare mai exista oameni in care sa ai atat incredere incat sa-ti lasi casa, masina, nevasta :P oricand pe mana lor? Ma intreb toate astea pentru ca cred ca tuturor ni se intampla sa vedem multime de insi in jurul unor oameni "utili" (sefi, profesori, antrenori, functionari in locuri "utile" s.a.m.d.) doar atat timp cat acei oameni sunt folositori la ceva. Eu ma simt cate-o data foarte rau cand constat ca sunt ani de zile de cand, de pilda, imprumut bani unuia-altuia - singurele momente cand sunt intrebata "si ce mai faci?" de catre imprumutatori, sau iarasi constat un interes subit pentru "ce mai faci?" cand cineva care trece prin oras n-are unde sta, sau oameni care abia asteapta sa vada ce mai fac doar cand se cearta cu prietenul si au epuizat lista de oameni cu care sa petreaca timp etc... E adevarat ca toate aceste momente inseamna "nevoie" pentru acei oameni si ca "prietenul la nevoie se cunoaste" dar... mi-ar placea sa fiu sunata si cand totul e ok in viata acestor oameni si sa fiu intreaba pur si simplu "ce mai faci?". Poate exagerez, nu stiu, poate nici eu nu sunt cel mai bun prieten din lume dar totusi exista oameni care clar n-au ce cauta pe lista asa zisilor prieteni. Cum e mai bine oare? Sa ai 2-3-5 prieteni si restul ura si la gara sau sa pastrezi toti acesti cunoscuti... asa... sa fie...? Eu parca simt nevoia sa-mi fac putin curat in viata... :P si sa pastrez aproape doar pe cei care macar ma vor injunghia din fata :D:). ("A true friend stabs you in the front." - Oscar Wilde)

Copiii din ziua de azi...

Nu credeam ca voi rosti vreo data vorbele astea - desigur ma refer la varianta de ton dezamagit si deloc apreciativ. Cand eram copil, apoi adolescent, uram sa aud "voi, copiii/tinerii din ziua de azi..." Si totusi, uite ca asa imi vine sa spun exact ceea ce uram pe vremuri... si nu cu cuvinte prea dragute in locul punctelor de suspensie... E adevarat ca am vazut si "tineri" (categoria tineri fiind un pic largita si in jos, spre 5 ani:P) care merita numai laude si admiratie, dar diametral opus asteapta ranjind sarcastic o categorie "aparte" de "tineri din ziua de azi", lumina ochilor nostri :D... Dar... sa va povestesc ce tot incerc sa spun... Stand astazi intr-o statie de troleibuz aflata la oarecare distanta de o scoala generala, vad in curtea scolii copiii jucandu-se. Ce frumos, gandesc... Uite la ei ce dragalasi si fara griji sunt. Ce dulci si haiosi. Sirul gandurilor admirative este insa intrerupt de scrasnetul brutal al unor frane. Ma intorc contrariata caci nu vedeam nici un pieton ce-ar fi putut fi cauza sunetului cu pricina, nici vreo alta masina cauzatoare a reactiei celui ce conducea. Injuraturile soferului ma confuzeaza si mai tare, nu de alta dar se uita intens si furios fix catre curtea scolii respective, insa catre alt colt decat avusesem eu in vedere pana atunci. Cativa pusti, pe la 10-12 ani, radeau cu pofta si se laudau unii pe altii pentru isprava lor, isprava fiind ca reusisera sa nimereasca exact in geamul soferului cu o piatra. Pustii morti de plictiseala pe semne si, zic eu, cu un "inalt" grad de inteligenta, aruncau cu pietre si/sau bolovani din curtea scolii in masinile ce treceau pe sosea. Era o adevarata intrecere - ma gandesc c-or fi avut si un soi de punctaj ceva mai ridicat daca nimereau printr-un geam deschis, iar castigator incontestabil era probabil cel ce reusea sa provoace un accident serios. Am dedus toate astea din faptul ca nu trec nici 30 de secunde de cand soferul de mai devreme a fost nevoit sa plece (caci era intens si in foarte clasicul stil romanesc claxonat din spate) si trece o domnisoara draguta si un pic neinspirata sa mearga cu fereastra deschisa prin zone cu "monstri". Biata fata primeste un bolovan fix in poala, motiv pt care se sperie, trage de volan brusc si trece cu hotarare peste bordura din dreapta oprind la marele fix langa garduletul verde de la marginea trotuarului. Scor maxim, sunet asurzitor de bucurie din curtea scolii - they have a winner se pare. Bravo - si eu zic! Admirabil intr-adevar! ... si incurajator! Adica sa tot faci copii din astia - viitorul tarii, nu? Data viitoare poate reusesc sa ajunga in capul soferului, macar ori ii sparge capul ori il omoara direct - mai trebuie lucrat la precizie - spre tampla! Cand un trecator revoltat de ceea ce vazuse in numai 2 minute, s-a luat de pusti, dragii nostri copii sa nu va inchipuiti c-au inteles ceva sau ca s-au simtit vinovati, din contra - au inceput sa se strambe la el si sa-si bata joc, protejati simtindu-se de gardul scolii si dispusi ca-n orice clipa sa apeleze la restul bolovanilor ce scapasera deocamdata jocului lor plin de inventivitate. Abia la strigatele domnului cu pricina, un portar plictisit a venit sa vada "care e treaba, bre?", pregatindu-se sa intervina in apararea bravilor pusti caci deh, d'acolo ia un ban, nu? "Sunt copii, bre, matale te pui la mintea lor?!" aud uimita glasul artagos al portarului (conversatie destul de tipata daca am auzit-o eu de la aprox 100m). Dar copiii astia, "dragii" de ei, puteau omori oameni intr-o clipa. Au provocat un mic accident (in doar 2 minute) care putea fi insa mult mai grav - puteau fi oameni pe acel trotuar sau soferita speriata putea sa nu opreasca langa gard ci mult mai departe sau etc. Va las sa va imaginati si singuri cate si mai cate se puteau intampla sau se vor intampla, caci banuiesc eu ca la urmatoarea pauza intrecerea trebuie continuata - doar curtea scolii e dotata cu o gradina intreaga cu bolovani si pietre! Adasar nu ma pot abtine sa nu ma intreb ce vor face copii astia la 20 de ani? Si cam cator semeni le vor fi facut rau pana atunci? Sau ce fel de oameni le sunt parintii - nu zic, poate sunt oameni ok si e problema anturajul... pe de alta parte parca la 10-12 ani nu mai esti chiar asa mic incat sa nu realizezi ca faci ceva foarte rau. Si cam cine ar putea face ceva daca presupunem ca asa invata acasa? Caci domnul respectabil care a incercat sa-i opreasca mai avea foarte putin si pleca el insusi cu capul spart, eventual batut si de catre portarul aparator al copiilor si sustinator al comportamentului lor. Ma intreb cum vor raspunde copiii diseara acasa intrebarii "si, ce-ai facut azi la scoala?" Iar daca parintii sunt constienti ce odrasle "dragalase" au, poate ar fi mai potrivita intrebarea "si, pe cine ai mai omorat azi?". Probabil solutia era intrarea in scoala si reclamarea copiilor cu pricina caci poate daca aflau parintii etc... asta daca putea trece omul de portar! Sau, poate intr-o zi acesti "dulci" copii vor avea ghinionul ca un sofer furios sa nu mai astepte educatia parintilor si le aplice vreo corectie dureroasa asa cum o putea condus de nervi... si nici asa nu e bine - violenta nu e o solutie, zic multi. Nu stiu care ar fi solutia, cert e ca... tara noastra viitor maret are, clar! Tot inainte! :D:)

Se cauta reteta pentru durerea in... cot!

Era moderna si cu "inalta" civilizatie in care traim, ne aduce adesea in situatii in care ne pasa mai tare decat am vrea. Vorbesc la plural pentru ca stiu eu din surse sigure ca nu mi se intampla doar mie. Dilema mea (si din aceleasi surse si a altora) este... cum facem sa nu ne mai pese??!?! Ce facem cand dezamagirea adusa de apoape, scarba fata de tot felul de intamplari din societatea noastra "civilizata", evenimente nefericite sau accidente nedorite ne afecteaza? Poate oameni "de bine", mult mai experimentati au gasit resurse inepuizabile pentru durerea in cot... si sunt draguti (chiar daca nu le pasa:P) sa ne spuna si noua cum se procedeaza? Ce faci cand dezamagirea se transforma in durere caci nu reusesti sa nu-ti pese, cand nu poti sa dormi nopti la rand sperand ca timpul sa le rezolve pe toate, cand ai impresia ca nu poti respira de furie sau frustrare, cand vrei parca sa fugi cat mai departe dorindu-ti sa anesteziezi cumva si ultima farama de simtire numai sa nu-ti mai pese? Ce faci cand nu-ti poti lua gandul de la vreo "surpriza" pregatita de viata in complicitate cu vreo persoana ce parea pana atunci stalpul de sustinere al universului tau? Cum facem sa putem calca pe "cadavre" si sa nu traim decat pentru a ne fi noua bine, indiferent ce simt altii? Cum facem sa nu ne pese ca batranii sunt batuti in autobuze, ca minciuna si hotia troneaza pretutindeni, ca respectul si generozitatea au devenit valori "invechite", ca cinstea si onestitatea sunt blamate si considerate "prostii in ziua de azi"? Cum acceptam umilinta, tradarea, inselaciunea, furtul, rautatea? Cum suportam transformarea iubirii in dispret profund, cum scapam de amintirile care ne taie respiratia chiar si dupa ani de zile? Exista oameni care reusesc - probabil asta este solutia supravietuirii intr-o lume similara junglei dar cu mijloace moderne de chin. Cum sa facem sa ne doara in cot de oricine si orice? Caci e clar ca se poate...! Pentru "reteta" nu ezitati sa ma contactati! :D

Daca tot e inca la moda...

Blogul... e ceva "la moda" de peste doi ani (sau de atat timp stiu eu...). Cam tot de atunci ma tot uit la gandurile altora, impresiile lor, parerile mai mult sau mai putin avizate despre tone de domenii... si ma intreb... de ce naiba s-a inventat sistemul asta ciudat de comunicare - blogul? E... un fel de... vorbit singur dar totusi cu sanse sa fi "auzit"... E un fel de... jurnal personal dar totusi public, un mod ciudat de satisfacere a nevoii de a vorbi cand n-ai cu cine... Ma rog... sau atat ma duce pe mine capul sa gandesc despre acest capitol. Pana la urma daca nu vreau sa stie nimeni ce gandesc nu ma apuc sa public tocmai pe net ce-mi trece prin cap (daca imi trece ceva...), nu? In fine... Cert este ca a venit o zi cand m-am trezit cu chef sa vorbesc si eu... nimanui... sau poate...cuiva... oricui... :)... si mi-am tras cu stangacia specifica unui ne-expert in d'ale tehnologiei moderne, blogul asta. Poate... cand voi avea ceva de spus, ma va "auzi" cineva..., oricine... :)!