luni, 1 decembrie 2008

Batranetea, haine grele!

Acum cateva luni am fost martora unei scene ce m-a marcat pentru multa vreme si care probabil imi va ramane in minte toata viata. Un batran (aveam sa aflu ulterior in varsta de 90 de ani) a fost batut de un tanar intr-adevar "deosebit" (aprox. 25-30 ani). Motivul: acel batran, dezechilibrandu-se la urcarea in autobuz (in 335), l-a impins pe tanarul cu pricina deranjandu-i discutia cu un amic aflat alaturi. Tanarul s-a intors suparat (sa zicem ca oarecum pertinent) sa vada ce l-a atins, adresandu-se batranului cu "ce ba, ti-a luat ma'ta autobuz?". Domnul in cauza a replicat cu destula hotarare "ce-mi vorbesti mai asa? asa vorbesti si cu bunicii tai?". Curajul batranului de a deschide gura l-a deranjat atat de tare pe bravul nostru tanar incat in secunda imediat urmatoare a ridicat piciorul si l-a lovit pe batran direct in stomac daramandu-l pe jos, facandu-l sa-si piarda palaria de pe cap si varsandu-i cele doua sacose cu mere, respectiv rosii. Batranul, ridicandu-se cu greu, nu a tacut, ci a continuat sa vorbeasca vizibil afectat dar cu cea mai mare coerenta posibila: "am ajuns ca la 90 de ani un bou ca tine, care nu va face in viata lui nici un sfert din cate am facut eu la viata mea, sa ma umileasca astfel!?". Aceasta fraza a generat primirea altui picior si un torent incredibil de vorbe grele, greu de reprodus dar pe care voi incerca sa le redau intocmai pentru o mai buna analiza a situatiei: "ce ba bosorogule, ai gura mare? nu vezi ba ca abia iti tii basinile si esti asa prost incat sa vorbesti? ia uite ba (vorbind cu amicul) ce bosorog pe moarte avem aici? daca-i fut una cade lat si el are tupeul sa vorbeasca... imi bag pula ba in ce-ai facut tu toata viata si daca vrea muschii mei imi bag pula in tot autobuzu'. vrei sa vezi ca ii dau pe toti jos daca am chef? i-auzi ba basinosu' cretin ce zice el aici... ca a facut nu stiu ce la viata lui... ha ha ha"... Batranul vizibil surprins de impertinenta si nivelul extrem de coborat al discutiei, ingaima plapand catre oamenii din jur: "haideti domnilor sa-l dam jos din autobuz! suportam asa ceva?". Liniste mormantala in jur. Oameni de toate varstele uitandu-se in gol pe fereastra ca si cand nimic nu se petrecea. Doua voci - atat - (dintre aproximativ 50 de persoane) au intervenit din departare. Un barbat - aprox. 50 de ani - l-a facut nesimtit si dobitoc pe tanarul implicat, ceea ce a atras amenintarea "ce bah, vrei si tu una in gura? vrei ba sa-ti arat si tie cum e? ia hai ma (vorbind amicului) dupa asta jos ca vad ca e tare in gura si asta". O femeie - aprox. 40 ani - l-a catalogat drept scursura si cretin, ceea ce a generat un alt torent de injuraturi similare. Eu - aflata exact langa cele doua persoane si asistand de aproape la intregul incident - l-am rugat pe tanarul apropiat varstei mele, cat am putut de calm si cu maximum de efort de a-mi ascunde scarba uriasa, sa se opreasca ca, daca il omoara pe batran, intra in puscarie. Din fericire, am reusit sa capat doar un "taci fa si tu - ce te bagi ca musca-n lapte!". L-am rugat si pe batran sa taca (desi i-am inteles frustrarea si m-am urat pentru neputinta), cu teama ca urma probabil daca continui sa vorbesc sa ma tavalesc langa rosiile batranului aflate inca pe jos. Tanarul cel brav a coborat la prima - a mers doar 2-3 statii, statii lungi in traficul din Bucuresti. Batranul a ramas mai departe in autobuz - abia dupa coborarea "eroului" zilei i-au dat lacrimile. Erau lacrimi amare de umilinta, frustrare, deznadejde, durere... Am visat nopti la rand ochii in lacrimi ai acelui batran de 90 de ani, batran care a trecut prin razboaie, prin foamete, a crescut copii si nepoti, a predat (mi-a spus ca a fost si cadru didactic), a muncit si a contribuit la a deveni posibila nasterea generatiilor viitoare. M-am urat ca n-am avut inspiratia de a face ceva mai mult - cu toate riscurile. M-am simtit vinovata si inca ma simt pentru ca mi-a fost frica. La fel cum probabil le-a fost si celorlalti calatori. Nu stiu unde era limita de demarcatie intre frica si indiferenta, cert este ca nimeni nu a facut mai nimic pentru batranul acela. Batranul a coborat la Perla - spunea ca trebuie sa ajunga la Spitalul Floreasca... poate vizita acolo pe cineva... La ceva timp dupa coborarea batranului aud reclama aceea fada a politiei pentru numarul de urgenta 112. "Daca sunteti in pericol sau vedeti semeni aflati in pericol, nu ezitati sa sunati cu incredere la 112"... Am pufnit amar si mi-a venit sa plang. Nu mi-am putut scoate din minte multa vreme aceasta scena - am povestit la birou, am povestit acasa, am ramas marcata. Mi-am amintit de bunicii mei si i-am sunat - am vrut sa aud ca sunt bine (atat de bine cat pot fi niste oameni la 80 de ani ce traiesc in Romania). Nu stiu ce ar fi trebuit facut in situatia cu pricina - nici acum nu stiu. Poate indiferenta oamenilor e prea mare, poate puterea capatata de astfel de tineri prea convingatoare. Poate soferul autobuzului trebuia sa opreasca si sa nu plece pana nu coboara cei doi amici. Poate trebuia chemata politia dar asta nu putea fi facut decat daca usile n-ar fi fost deschise caci cu siguranta disparea agresorul. Nu stiu in continuare cum se putea rezolva... si orice s-ar fi facut, primul picior dat in stomacul unui om de 90 de ani fusese dat. Nu sunt o persoana violenta, nu cred in bunul rezultat al bataii dar pe acel tanar, daca as fi avut forta necesara prin reducere la absurd, eu nu l-as fi dat pe mana politiei ci l-as fi batut pana ramanea fara simtire. Nu vroiam sa moara ci sa vada/simta cum e sa fie batut de cineva cu forta peste a lui. M-am urat pentru ca n-am putut sau n-am gandit sau mi-a fost frica sa fac mai mult... As vrea sa am sansa sa-i pot spune acelui batran cat de rau imi pare - desi asta n-ar ajuta cu nimic! Fara sa vreau ma gandesc mereu la bunicii mei pentru care as vrea sa pot face inmiit mai multe decat fac. Ii vad batrani si din ce in ce mai neputinciosi, ii vad ajungand pe zi ce trece din ce in ce mai deprimati constientizandu-si neputinta, ii vad chinuiti de boli si de ganduri. Ii vad traind din amintiri ce devin din ce in ce mai estompate, ii vad dorindu-si din tot sufletul binele copiilor si nepotilor, ii vad zambind rar... si de fapt nu-mi amintesc cand i-am vazut ultima oara razand... As vrea sa pot opri timpul in loc sau macar cel ce le-a ramas sa il fac cea mai fericita perioada a vietii lor... dar nu pot! Din pacate asta e cursul vietii! Iar cand un animal dintre cei descrisi mai sus, care cu siguranta are/a avut si el bunici si are/a avut si el parinti poate face ceea ce a facut, mergand apoi linistit la o bere cu baietii unde va fi admirat pentru isprava lui, atunci... descurajarea si scarba fata de unii oameni de langa noi ma cuprinde intr-atat incat cu greu mai vad si parti bune ale vietii... !


Un comentariu:

  1. Traim intr-o lume care colcaie de rahat. Cateodata ne acopera in intregime, ne intra in fiecare por din organism, ne hranim cu el...devenim o dejectie. Mi-e scarba ca sunt aceasi rasa de animal ca mizeria de om descrisa de tine!

    RăspundețiȘtergere