sâmbătă, 24 octombrie 2009
Scop necunoscut
Ne trezim dimineata si alergam la birou sau la vreo treaba, oricare o fi aia. Ne inghiontim prin autobuze sau ne claxonam si ne injuram prin trafic. Suportam cu stoicism sefi ciudati sau fustangii, colegi nesuferiti sau poate subalterni-problema... si asta pentru ca avem nevoie de bani sa traim... Alergam la o sala de sport, daca apucam si daca mai avem chef. Ajungem obositi acasa la o nevasta/un sot cu propriile probleme si ganduri negre. Rupti de oboseala fizica si psihica ne taram spre frigider sa mancam totusi poate singura masa din zi. Facem copii si traim bucurii sau necazuri impreuna. Dorim si suntem doriti (poate de altii decat am vrea :P), iubim, inselam, ne simtim bine, suferim sau suntem fericiti, dansam, bem, facem sex, suntem dezamagiti, suntem promovati, avem succes, suntem raniti, ranim, dispretuim, facem cumparaturi, cucerim, seducem, ne plimbam, economisim, pacalim, pierdem, incercam sa ne petrecem timpul cat mai placut..., traim! La un moment dat ne trezim batrani... si ne privim nepotii cum alearga dimineata la scoala, apoi la birou... cum incearca sa se simta la randul lor bine si se zbat sa traiasca... Apoi murim urmand ca copiii nostri sa devina batrani... si sa moara. Si tot asa... Ma intreb cate-o data pentru ce tot chinul? Pentru ce toata zbaterea? Toate se sfarsesc... asemanator! La unii dureros, la unii brutal, la unii mult prea dvreme... Dar toti murim si vorba aceea - nu luam nimic cu noi! Pentru ce naiba ne luptam atat?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere.
RăspundețiȘtergerePletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba... peste toate au nins anii mulţi şi grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.
"Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?
- Fincă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.
- Pai, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?
- Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.
- O, voinicii moşului!...
Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare.
- Tată-moşule, da' cocorii un' se duc când se duc?
- În ţara cocorilor.
- În ţara cocorilor?
- Da.
- Dar rândunelile un'se duc când se duc?
- În ţara rândunelilor.
- În ţara rândunelilor?
- Da.
Povestea intreaga: http://biblior.net/hagi-tudose/bunicul.html
Existenta noastra este un mister care trebuie trait, nu o problema de rezolvat. Gandhi dixit...
Inteleg perfect tristetea intrebarii, ca dragostea pentru o persoana care stii ca nu va fi nicicand a ta.
Intrucat intrebarea de sfarsit nu are un raspuns universal acceptat, cel mai aproape de un raspuns este cel dat de diverse religii. In cazul meu cel mai mult imi place cel dat de budisti: ne chinuim pentru a deveni mai buni, mai toleranti, mai plini de dragoste pentru ceea ce ne inconjoara. Aceste lucruri sunt cele pe care le luam cu noi de la o viata la alta.
RăspundețiȘtergere