Prostie si regrete

Cate-o data ma insel atat de tare asupra unei persoane incat ceea ce eu consider a fi maxim de rau venind din acea directie este de fapt mult mai bine decat in realitate. Astfel, nu prididesc in a ma minuna de fiecare data de cat de josnic poate fi acel cineva cu toate ca mereu am impresia ca "gata, acum chiar stiu totul, deci nu ma mai poate surpinde nimic". Oricat de "pregatita pentru orice" mi se pare ca sunt, imprevizibilul specific caderii necontrolate pe graficul impresiei create, ma socheaza adesea. Cel mai tare ma deranjeaza propria prostie inserata in creatia imaginii initiale. Cine ma pune sa cred ca acel cineva este mult mai bun decat e de fapt...?! Creierul meu are reale probleme in a pricepe cum e posibil ca distanta dintre prima impresie si realitate sa capete proportii astronomice...?! Cum se poate sa te lasi pacalit intr-atat de insati imaginatia ta pana la urma, ca apoi sa constati ca realul a fost mereu acolo, in fata ta, doar ca ai refuzat sa-l vezi... Propria prostie si festele imaginatiei pot ajunge sa coste timp, extrem de mult timp si suferinta...

Pacat!... [Tatiana Stepa: 21 aprilie 1963 - 7 august 2009]

Muncim, ca nişte sclave, zi de zi, Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu, Şi condamnarea de-a ne urâţi, Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu. Stăm în picioare, încă de cu zori, Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri, Dar voi, care vă credeţi tot feciori, De ce nu arătaţi ca nişte miri? Pe unde ne daţi dreptul de-a munci, Lucrăm istovitor, cu voi în rând, Din când în când, în burţi ne daţi copii, Iar voi plecaţi la altele, râzând,
V-am tot iertat, v-am tot acoperit, Si sa mai amanam nu-i intelept, Ar fi sa recunoastem in sfarsit, Femeia n-are, totusi, nici un drept!

Când suferiţi, ne cereţi lângă voi, Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult, Vă plângem, când vă duceţi la război, Sau când vă speriaţi, la vreun consult. Eroic v-am iubit nelegitim, Şi legitim, eroic v-am iubit, Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim, Ba, alteori, intrăm în circuit. Iar cele care, azi, pe termen scurt, Vă fură amintirile de ieri, Îşi vor plăti plăcerea unui furt, Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri. Şi, uneori, păcătuim curat, Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei, Că însuşi Dumnezeu este bărbat Şi nu le înţelege pe femei. Dar, vai, a fost odată prea frumos, Ca-n filmele de dragoste a fost, Şi-acum, ne omorâm sârguincios Şi zilnic ne distrugem fără rost. Ne-nvinge viaţa fără orizont Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc, Trăim ca nişte văduve de front Şi mâinile mereu ni se aspresc. Acum, când auziţi acest reproş, Priviţi, fără privire, înapoi, Încuvinţaţi din cap, mărinimoşi, Şi credeţi că nu-i vorba despre voi. Şi, totuşi, e vorba despre toţi Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi, Durerea femeiască pentru soţi, E-un credit fără giruri şi dobânzi. Vă e urât cu noi, vă e urât, Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi, Aşa că vă rugăm numai atât: Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi, Dar faceţi-o cu tonul coborât Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.

Durerea femeiasca (versuri Adrian Paunescu)