Fidelitate...

Pataniile unei prietene ce mi-a fost alaturi cand credeam ca nu ma voi mai ridica vreo data de unde cazusem, imi amintesc senzatiile si trairile aute acum ceva vreme... si ma fac sa incerc sa centralizez cateva ganduri sub forma unui mesaj-concluzie:
Fidelitatea este o notiune din ce in ce mai abstracta in zilele noastre - asa cred eu. Acum zeci de ani (deci cu deloc mult timp in urma) femeia era obligata prin regulile sociale nescrise sa accepte orice tratament din partea sotului sau si o facea fara ezitare dar cu siguranta fara fericire. Era rusinos sa divortezi si cu atat mai mult sa comentezi cumva escapadele sotului.
Astazi cu atat mai mult nimic nu mai e sacru - casnicia e mai mult o coalitie antisinguratate, nu neaparat un parteneriat fericit. Vad atatea situatii dureroase in jur incat increderea mea in ce-ar putea insemna "la bine si la rau pan'la adanci batraneti" a devenit nula. Vad barbati casatoriti ce n-ar refuza nici macar pret de-un gand o "ocazie" ivita, relatii curmate brusc si trist in schimbul a zece (poate chiar mai putine) minute de placere... sau poate doar de curiozitate tampa si irationala, copii neglijati pentru ca concurenta facuta de amanta tatalui este prea puternica. Probabil ca nu se poate altfel decat asa. Se pare ca petru multi dorinta de a face "ce vor si cand vor ca sa simta ca traiesc" va fi mereu mai puternica decat orice sentiment pentru o potentiala partenera de viata. Adesea, din pacate, ranile adanci lasate in urma sunt marcante pentru tot restul vietii... Viata in doi nu este simpla iar chestiunile mai putin placute ce trebuie intelese la celalalt sunt prezente inevitabil. In contextul in care sentimentul acela ce-ar trebui sa uneasca doi oameni este de fapt mai degraba similar unui pact politic si este dictat mai mult de o nevoie/un gand gen "e buna de mama" sau "e desteapta si draguta si da bine cand ma insoteste la petreceri", atunci banuiesc ca trebuie acceptat din start faptul ca fidelitatea va fi inexistenta intr-un astfel de cuplu, nu?

Deci, draga mea, nu vreau sa generalizez dar eu una nu am intalnit nici un exemplar viu de mascul care sa fie macar exceptia ce confirma regula. Nici unul nu cred ca este capabil sa fie fidel si alaturi de tine "la bine si la rau". Cred eu ca secretul longevitatii unui cuplu este sa nu stii ce sau ca se intampla! Cred ca fericirea se cladeste si pe cateva procente de ignoranta.
Trebuie sa stai pana tarziu la birou si pentru asta "te pedepseste" nevorbind cu tine zile intregi, ajungi obosita si plansa acasa iar reactia lui este sa dea ochii peste cap ca "te afecteaza serviciul", in weekend-uri este ocupat "prin prisma jobului sau", in zilele in care e plecat nu te suna deloc sau nu-l gasesti caci, deh, "are treaba", se supara si va certati doar pentru ca "nu porti fusta care-i place lui" etc..., ba mai mult te inseala fara dubii, dupa cum ai constatat, de ani de zile in repetate randuri.... In urma cererii unor explicatii (inutile in opinia mea) nici macar nu-si cere scuze si nu pare ca i-ar parea rau..., singura fraza de care e capabil fiind "ce vrei, sunt barbat!"?! Ce dracu' mah fata! Ridica-te si mergi mai departe - nu mai sta pe ganduri! Esti frumoasa si isteata! Nu te-a inselat pentru ca nu mai esti frumoasa ci pentru ca barbatii (majoritatea, hai sa zic ca nu toti...) sunt prea prosti si deci incapabili sa puna in balanta ce au de pierdut... Pentru ei o pereche de sani "noi" (chiar daca ai tai sunt perfecti) sau o fusta scurta fluturata pe sub nas (chiar daca corpul tau e perfect) sunt suficiente motive sa uite cu desavarsire cat rau pot face celei ce le-a fost alaturi in n situatii in care toti sanii si toate fustele scurte din jur ar disparea... Fugi cat te tin picioarele si nu privi in urma! Si pentru tine viata e prea scurta ca sa-ti pierzi vremea langa un astfel de personaj! Cred ca poti gasi pe cineva care macar sa te faca sa te simti iubita (si poate cine-stie il gasesti chiar pe acela care se constituie in exceptia ce confirma regula...)! Cred ca poti gasi pe cineva caruia sa-i pese sufiecient de tine incat sa nu te lase sa simti umilirea specifica tradarii si sa aiba cel putin decenta ca daca "accidental" te inseala, sa nu lase urme, sa nu te lase sa afli...! Nu te mai invinovati justificandu-i gesturile prin posibilele tale greseli. Probabil ati facut amandoi gesturi intelese gresit de celalalt dar asta nu e un motiv sa te trateze asa si cu siguranta nu meriti pedeapsa chinului prin care treci acum. Stiu ce mi-ai spus ultima data in apararea lui... offf... ca se poate si mai rau... Probabil ca asa o fi... Dar asta nu este un argument pentru a nu incerca sa-ti fie mai bine! Da-l dracu!

De ce?

De-a lungul vietii, "de ce" e o intrebare ce ridica adesea probleme. Mai exact, raspunsul este cel problematic..., dificil de gasit. Exista situatii in care ne este imposibil sa intelegem un gest, o fapta, o intamplare... iar in lipsa unei explicatii pertinente ajungem sa facem speculatii si sa ne zbatem intre variantele de raspuns gasite. Cate-o data raspunsul ce pare cel mai concludent e departe de adevar, dar alegem sa-l consideram realitate probabil pentru a scapa de chinuitorul "de ce?". De multe ori nici autorul unei gest nascator al "de ce"-ului nu e capabil sa gaseasca un raspuns, o explicatie a propriului gest. Nu ti s-a intamplat sa primesti in locul unei explicatii un banal ridicat din umeri?!... Se prea poate ca ridicarea din umeri sa fie insa mai simpla decat punerea in cuvinte a unui raspuns. Se mai intampla si sa nu vrem sa acceptam, de fapt, raspunsul... iar creierul sa incerce sa gaseasca tot felul de alternative aparent justificative. Cate-o data cel mai putin chinuitor este probabil sa nu cunosti raspunsul... dar cum procedezi sa scapi de "de ce"-ul ce-ti tipa in ureche?!