Bunii...

Frustrant! Si asta e frustrant! Sa vezi ca si cum cei dragi imbatranesc si nu poti face absolut nimic sa opresti cumva procesul... Timpul trece si degradarea fizica e inevitabila.

Imi amintesc cum m-au crescut, cum m-au mangaiat cand plangeam, cum m-au rasfatat, cum m-au certat cand am meritat, cum m-au iertat, cum mi-au zambit, cum m-au tinut in brate, cum s-au bucurat pentru mine de cate ori am trecut o etapa a vietii etc. E atat de frustrant cand ii vad batrani si din ce in ce mai neputinciosi. Maini tremurande, pumni de pastile, mers greoi si din ce in ce mai nesigur, privire trista si constienta! Nu pot face nimic sa opresc timpul sau macar sa nu-i mai doara...! De cate ori ii las in pragul portii, conducandu-ma cu privirea pana departe, ma doare sufletul si mereu plang! Nimic nu e mai frustrant decat sa nu ii pot ajuta cu nimic! Nimic nu le mai poate reda vitalitatea si cheful de viata! Cu ochii tristi isi asteapta sfarsitul. Mereu ii aud spunand ca Dumnezeu nu-i mai iarta curmandu-le chinul... Lor viata nu le mai pare decat un chin! E atat de frustrant sa nu poti face nimic altceva decat sa-i mangai atat cat poti cu cuvinte si gesturi, sperand in van ca momentul pierderii lor e undeva departe...

E frustrant si tare trist...