vineri, 30 noiembrie 2012

Pe curand

Un mesaj fad afisat de mobil ma anunta: "S-a sfarsit!"...

Condusul pana la casa bunicilor devine mai chinuitor decat de obicei. Oricum nu suport sa conduc...

O atmosfera neagra si-o lumina contrastanta, prea puternica pentru simturile mele, ma intampina. Un nou nod in gat se aseaza comod langa cel ce deja imi oprise respiratia pe drum. Nimic nu va mai fi cum a fost. Bunicul meu a murit!

O prima noapte chinuitoare, cu multe aranjamente. O firma de servicii funerare, promta, e deja acolo. Doar privitul pe geam la activitatea lor, imi inmoaie picioarele. Nu vreau sa vad, sa stiu si nici sa inteleg. Inchid ochii si stradania retinerii lacrimilor doare...

Bunica parca e de piatra... Batrana si trecuta prin multe, priveste rece si-si sustine copiii. Le spune raspicat ca trebuie sa invete ce au de facut, pentru ca ea urmeaza.

Ore lungi de liniste si nesomn. Lacrimi innodate in barba. Mult, prea mult negru!

Oameni stersi, de toate varstele, l-au vizitat! "'Nea Fane n-a facut rau nimanui"..., "Asta ne asteapta pe toti!"
Zeci de persoane au fost prezente. M-am bucurat intr-un fel...?! Multi oameni...!

Dar...

Tataita al meu nu mai e decat un cadavru imbracat si asezat frumos in cosciug!

Traditii... peste traditii. Prea multe! Unele stupide... Banii, verigheta, oglinda, pieptenele, lumina aprinsa, banutul gaurit, steagul, cana de sub masa, uleiul si vinul... Bunica n-are stare... Le verifica pe toate...

Un popa spagar si plictisit de meserie. Un cantat cumplit de neinteligibil anunta inevitabilul.

Opel-asul meu invata sa claxonexe indelung si trist. Parintele merge in el... Imi tot spune "fetito, asta e viata"...

O biserica rece... Multe obiceiuri nestiute de nimeni si sacaitoare. O multime de babe cu sapte pareri.... fiecare... O groaza de lacrimi curg...

O vreme calda. Un soare prea puternic pentru data de 27 noiembrie. Ca "dupa sufletul lui", imi spune parintele. O groapa in pamant sta cascata asteptandu-l. Si trei gropari asteapta sa-l ingroape...

Cosciugul coboara! Si GATA!

Tataie nu mai e decat in amintirile noastre!

Frustrarea pierderii celui ce m-a crescut (alaturi de bunica mea) e indescriptibila!

Trebuie sa port negru ca sa arat lumii durerea! Auzi!? 
Nu pot descrie senzatia acestor zile. Nu m-am putut opri din gandit la el si plans. Nu sunt credincioasa dar inteleg de ce credinciosii isi inventeza obiceiuri si crezuri. Si eu simt nevoia sa cred ca tataie al meu ma asteapta undeva unde-i este bine. Si mai simt nevoia sa cred c-o sa-l mai vad...! La un moment dat...

Tataie nu mai e in lumea asta mirifica si ne asteapta...!

Pe curand, tataie (oricand va fi sa fie)!...






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu