Mistuitoare stare sufleteasca cateodata... Greu de dus...!
Mi-e dor!
In juru-mi randurile tare s-au mai rarit. Mi-e extrem de dor de oameni ce nu mai sunt.
As vrea sa pot da timpul inapoi sa ma joc iar in gradina bunicilor. Cu ei purtandu-mi de grija. As vrea sa o vad pe bunica zambind multumita de noul ei rand de flori sau de faptul ca a reusit iar sa-i dea de lucru toata ziua bunicului. Ce n-as da sa-mi vad bunicul iar glumet, rasfatandu-ma! As vrea ca bunica sa-mi mai citeasca orice caci tare bland imi citea, iar bunicul sa ma impresioneze iar si iar cu rabdarea lui pentru timbre sau pasiunea pentru electronica. As vrea sa pot din nou sa ma minunez de povestile din razboi ale bunicului si sa ascult un adevarat roman de intamplari traite de bunica, plecata de acasa, la oras, de la 12 ani.
Doi oameni ce-au trait inmiit mai greu decat noi, oameni ce-au trecut prin distrugerea a ce-au construit si care au renascut luand-o de la capat. Oameni ce nu s-au ferit de munca, respectuosi si absolut impresionanti in povestile lor de viata. Oameni ce n-au fost nici personalitati ale timpului, nici mari bogatasi. Oameni umili care au incercat mereu sa nu supere pe nimeni.
Mi-e tare dor sa am alaturi doua fiinte pe cat de simple, pe atat de speciale. Doi oameni ce-au disparut cuminti si frumosi, precum au si trait.
A trecut mai bine de un an de cand nici bunica nu mai e. Si-mi lipsesc amandoi al naibii de tare. In lumea asta nebuna, bunicii mi-au fost mereu reperele de normalitate. Doi oameni puternici care au cladit ce-au avut de la zero, oameni ce au oferit mereu din putinul lor, ce si-au sustinut copiii cu orice pret si au lasat un urias gol plecand.
Doi bunici ce m-au crescut...
Mi-e dor de starea tuturor de pe vremuri, de mama avandu-si parintii aproape, de mine avandu-i pe toti in preajma. Mi-e dor de mine fara griji si fara oboseala alergatului zi-lumina spre... nimic!
Mi-e foarte dor!
