De Craciun parca nimic nu mi s-a parut mai hranitor pentru suflet decat sa pot fi la masa cu bunicii. Doi batrani pe care puterile si sanatatea ii parasesc cate putin in fiecare zi, dar care mi-au cladit tone de amintiri placute ale copilariei. Ei nu mai pot merge niciunde, asa ca unica lor relaxare apare cand ii aducem in vizita. Nimic nu mi s-a parut mai placut decat sa le vad zambetul, asa chinuit de batranete cum a devenit, aparand chiar si pentru o perioada scurta. Urasc condusul prin Bucuresti dar ca niciodata am facut cu placere si multumire doua drumuri dus-intors, special pentru cei care m-au luat ani de zile zilnic de la scoala, au inteles cartofii prajiti aruncati dupa bufet, au acceptat intelegatori obrazniciile nepoatei, m-au dus an de an la mare, m-au suportat in toate vacantele, mi-au ascultat trairile adolescentei si as putea continua pagini intregi... N-as fi dat sansa de a-i avea inca alaturi pe nici o bauta cu prieteni mai mult sau mai putin cunostinte sau pe mai stiu eu ce modalitate de a petrece timpul, cel mai probabil menita numai sa-mi piarda vremea.
Familia, cu bune si rele, caci nici una nu-i perfecta, e cea care ti-e alaturi, teoretic, orice s-ar intampla, asa cum nici un asa-zis prieten n-ar fi vreodata. M-am bucurat sa pot, inca, sa-i am alaturi pe cei care poate nu se (mai) imbraca la moda, poate nu vorbesc mereu ce trebuie, poate nu actioneaza totdeauna conform asteptarilor dar care-mi sunt lipiti de suflet cum nimeni n-ar mai putea fi! Linistea si multumirea capatate astfel sunt inestimabile!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu