Tare as fi vrut sa nu invat niciodata sa pun in practica ritualuri religioase legate de pierderea cuiva apropiat. Nu am crezut niciodata in ele, dar tu credeai. Maine se implinesc 3 luni de cand nu ne mai esti alaturi, mama! Astazi fac pachete pentru pomenirea ta, religioasa, de maine. Nu ca nu te-as pomeni zilnic, oricum! Si plang intr-una. Fac ce pot si cum pot, si stiu ca m-ai intelege pentru ce nu sunt in stare sa fac, stiu ca imi cunosti viata si zbaterea din ea.
As vrea sa fi fost o fiica mai buna, mai inteleapta, mai blanda, mai oricum te-ar fi putut, poate, ajuta mai mult in viata. Am crezut mereu ca te voi avea alaturi pana hat, departe, in timp. Am crezut ca o vom creste impreuna pe M, care mereu te pomeneste. As vrea sa gasesc cuvintele potrivite pentru a-ti spune ce simt, dar nu reusesc. Scriu aici mai degraba ca o incercare de eliberare, caci nu e nimeni in jur sa-i pot vorbi! Scriu in neant, cu firava speranta ca poate, cumva, ajung la tine gandurile mele.
Nu am crezut ca imi va fi chiar atat de greu! Ai avut dreptate mereu: venim pe lume si ne ducem singuri din ea! As mai adauga si ca traim, de fapt, singuri! Ne avem noi pe noi si daca noi nu ne iubim, nemeni altcineva n-o face. Mereu mi-am zis ca noi 3, M-tu-eu, suntem cea mai tare echipa. In acest an am traversat o multime de trairi, de la mila la furie, de la nesomn la frustrare, de la dezamagire la eliberare. Ai suferit crunt si mult, am vazut cum oameni pe care i-ai ajutat si indragit in viata, nu au ramas aproape cand ti-a fost greu, caci asta ar fi insemnat sa le fie si lor greu. Le-a fost mai usor sa intoarca spatele. Am vazut cum nici pe ultimul drum, oameni care as fi asteptat sa fie acolo, langa tine sau langa mine, au lipsit! Am vazut cat de singure am ramas dupa ce totul s-a terminat, caci oamenii vin mai degraba aproape cand esti vesel si amuzant ori cand esti inca de folos cu ceva-orice si le e greu sa ramana acolo cand toata lumea ti se darama. Oamenii isi vad de vieti, uita, merg inainte si descoperi nepasare unde te asteptai mai putin! Oamenii nu sunt acolo fix cand ai cea mai mare nevoie, fix cand iti urla sufletul la 2 noaptea. Oamenii ajuta in limita disponibilitatii lor, ceea ce, intr-un fel, chiar inteleg...
Eu si M am ramas singure si te plangem! Am ramas singure sa iti ducem dorul! Si nu e deloc mic si nici usor de dus. Ma duc atat de des pe cat pot la piatra rece care iti poarta poza. Si plang acolo, cu tine si langa tine! Nu te mai pot ajuta cu nimic acum!
Iarta-ma ca nu sunt in stare sa fac totul cum poate ti-ai dori. Iarta-ma ca nu pot sa-i iert pe cei care ti-au facut rau sau ti-au facut sfarsitul mai greu. Iarta-ma, mai ales, pentru ce nu am stiut sau putut sa fiu pentru tine, fiica de care poate aveai mai multa nevoie!
Nu-mi place ceea ce preotimea afacerista a facut din credinta, nu-mi place cand am senzatia ca sunt doar jefuita, nu-mi plac cei care aduna muuulte kilograme de pomeni, fara vreo sansa sa poata fi mancate ori apreciate si care probabil ajung doar la porci. Iarta-ma ca nu mai cred in cinstea oamenilor ori in corectitudinea preotilor. Iarta-ma ca nu o sa fiu in biserica de cate ori unii zic ca "ar trebui". Si nu pentru ca nu te iubesc, si nu pentru ca nu imi lipsesti, nu pentru ca nu te plang zilnic!
Fara tine, parca lumea intreaga mi-e pe umeri, cu toate problemele ei. Iti multumesc pentru tot ce mi-ai oferit in aceasta viata! Ai plecat mult prea devreme si mi-e ingrozitor de greu fara tine!
