Nici nu stiu cand a trecut acest timp. 2 ani de cand mama nu mai e aproape. E a doua oara cand in perioada asta a anului retraiesc, parca, fiecare senzatie amara de atunci. Fiecare frustrare, fiecare neputinta.
Mama a murit cu zile pe care inca le-ar mai fi putut avea. Voi muri cu aceasta credinta. A murit dupa cca 2 ani de cancer si de repetate erori medicale, mixate cu indiferenta si lipsa de suport pe care sistemul medical romanesc a ajuns sa le "ofere".
Imediat cum a aflat ca are "ceva urat" (cum mi-a spus ea atunci, ferindu-se sa aflu realitatea), a fost operata in regim de urgenta. Mai tarziu cu cateva luni, alt medic sustinea ca prima operatie nu a fost corect facuta, ca "trebuia rezecat mult mai mult". Au urmat luni de chimioterapie, de agonie, de tristete, de rau si speranta, amestecate dureros. Nepoata ei, fetita mea, avea 1 an si 7 luni la prima operatie a mamei. Buni se bucura si plangea in acelasi timp, vazand-o crescand si gandindu-se ca in orice moment se poate sfarsi.
Mama a ales multa vreme sa tina secret starea ei, sa ma protejeze (?!) de realitate. Sistemul medical in care, fara sa vrea, la un moment dat m-a implicat, a fost pentru mine un cutit continuu invartit in rana. Am vazut-o straduindu-se sa obtina ajutorul statului - cuvenit ei - pentru dispozitivele medicale, teoretic 100% decontate. Am vazut cat de greu e, spre imposibil, sa beneficiezi de orice ajutor dupa zeci de ani de contributie la sanatate. Practic, sistemul medical romanesc a devenit unul de lux, unde daca nu mai poti sau n-ai cu ce... n-ai decat sa te duci dracu'!
Mama a stat pe la usi, lunar, zeci de ore, pentru o terapie care oferea oricum sanse minime. Nu exista garantii, ne ascundem mereu dupa "vedem cum reactioneaza corpul". Zeci de oameni (NU exagerez) disperati, chemati toti la aceeasi ora, dornici sa mai traiasca, aglomerand holurile spitalelor trist si gri, cu ochii plecati, privind in gol. Nu exista niciun pic de interes in a schimba lucrurile, in a le oferi oamenilor bolnavi un minim de demnitate in sfarsitul lor. Mama statea de la 8 dimineata pana spre orele 15-16 adesea, sprijinita de-un scaun, pe un hol insalubru, nemancata, pentru un drept platit ani buni - acela de a fi ajutata la batranete/nevoie. Personal cu vorbe repezite, poate supraincarcat de acelasi cretin sistem, medici necomunicativi sau foarte prost comunicativi si poate epuizati, unele comportamente de mici dumnezei, lipsite de orice fel de respect pentru pacienti, in special la personalul auxiliar. Cumplit! Mama zacea jumatate moarta deja pe un scaun de spital ore intregi, lunar, cu un licar de speranta ca isi va vedea nepoata crescand.
Era pusa pe drumuri lunar si pentru acele dispozitive medicale care i se cuveneau. Abia se tinea pe picioare dar era nevoie obligatoriu sa ajunga in n locuri din oras, sa ceara/sa le ia/sa semneze/ sa dovedeasca in n feluri cu m hartii ca chiar are nevoie de ele.
A avut cancer de col. Acesta s-a extins... zic unii medici ca (si) pentru ca nu a fost corect si complet facuta prima sa operatie. In a doua operatie a intrat stiind ca vezica e si ea grav afectata si trebuie scoasa. I-a fost cumplit de greu sa accepte ideea ca va trai cu o punga dedicata urinii tot restul vietii ei. O punga lipita de ea, oricand, oriunde, in care se va aduna urina pe care nu o mai putea elimina normal. A sperat sa mai capete timp! Timp de trait!
La iesirea din operatie, cerul ei s-a prabusit - avea doua pungi alipite, nu una, de purtat pentru restul vietii. Nimeni nu i-a facut clar faptul ca e posibila si aceasta varianta, ca poate pati asta, ca va elimina atat urina cat si fecalele in niste pungi, unele care vor merge cu ea pretutindeni. Nu i s-a dat de ales! Sau poate nu a inteles... nu stiu! S-a trezit direct ... mutilata. A fost crunt pentru ea! Nu cred ca a apucat sa se obisnuiasca vreodata cu noua ei conditie, cu rusinea de a mai merge oriunde, de frica sa nu miroasa acele doua pungi sau sa se desprinda de corpul ei. I-am simtit durerea, am preluat din ea..., o duc inca cu mine! Profesorul care a operat-o, poate bun, poate neinspirat in aceasta operatie, a apreciat ca merit fix 25 secunde intr-o unica conversatie telefonica, pentru a-mi explica... ca nu are ce sa-mi explice si mama stie deja tot ce trebuie stiut.
In unele episoade de internare au fost incidente cu colege de salon foarte scarbite de miros, cand infirmierele/eu/mama schimbam acele pungi. Mama se simtea umilita, distrusa!
La prea putine luni distanta, a facut ocluzie intestinala, pentru ca, ceva, undeva, cumva, nu functiona! Nu a mai putut manca. Vomita orice manca si a alternat perioade in care ba era certata ca nu manca ca sa se puna pe picioare, ba i se interzicea sa manance orice solid. Se usca vazand cu ochii. Capata nuanta aceea ingrozitoare, galbena, de om in pragul mortii. Medicul care i-a operat ocluzia sustinea ca ea nu vrea sa mai manance, ea zicea ca nu mai poate... Atunci au aparut voci avizate care sustineau ca ceva nu a fost in regula nici cu operatia care i-a construit colostoma. Dar ... prea tarziu! Iar! Imi era greu sa o privesc, imi era greu sa vad cum se transforma!
Mama a ajuns acasa maxim 3 saptamani in ultimele ei 6 luni si 21 zile (atat a mai trait in 2023). In rest a stat in spitale. Ultimele ei doua zile de nastere au fost in spitale. Vanata infiorator pe bratele oricum deja fara vene si viata, ajungand sa-si vomite propriile fecale, strigand dupa apa infirmiere poate prea aglomerate dar fara doar si poate si extrem de indiferente si nemernice, cu ochii doar dupa ce le bagi in buzunar, asistente mai umane si mai putin umane, care nu pot intelege de ce ajung sa le vorbesca unor oameni - oricine ar fi ei - atat de de sus!
Pe 21 iulie 2023, la 70 ani si 4 luni, mama s-a dus, a scapat de suferinta, ne-a lasat singure! A murit cu gust de fecale in gura, infiorator de vanata pe maini de la zecile de perfuzii si injectii, cu perfuzii deja legate de carotida, cu limba auto-muscata in mod repetat, in chiloti sau fara (ca asa le era infirmierelor mai usor s-o tina), intr-o caldura infernala, caniculara, intr-un salon fara niciun fel de sistem de racorire, cu demnitatea calcata in picioare, cu rani vii, adanci generate de acele doua nenorocite de pungi, cu unica dorinta de a nu mai suferi, cu ochi tristi si cu lacrimi tare graitoare in ei, caci de vorbit nu mai putea deja de zile bune.
In saptamanile in care mi s-a dat voie sa raman langa ea, cu foarte mare greutate am reusit sa fac rost de un scaun, sa stau langa pat, sa stau undeva aproape. Nu aveam voie sa iau scaun din sala de mese, ca acolo "aveau un sens", desi erau zeci si niciodata ocupate nici macar jumatate din ele. Mi-am adus un pat de campanie de acasa, sa pot rezista noptile acolo, dar si pe acela trebuia sa il ascund ziua, sa nu il vada medicii, cica. Adica, sistemul medical romanesc s-ar astepta ca un apartinator care ramane 3 saptamani in spital noapte de noapte, langa pacient, scutind, pana la urma, semnificativ munca infirmierelor, sa stea continuu in picioare, eventual nevazut, ca sa nu cumva sa deranjeze! Nu stiu daca astea sunt regulile in general sau de astfel de infirmiere si ingrijitoare am dat eu, dar asta e realitatea pe care am trait-o eu! Imi urla sufletul stand rezemata de un perete, cu un copil de nici 4 ani lasat acasa cu cine am putut, cu ZERO intelegere si sustinere in calitate de apartinator.
Intr-o zi a trecut pe acolo o voluntara de la o asociatie umanitara - a oferit un pachet cu produse cosmetice pe care de altfel le-am refuzat. Mama nu mai putea folosi asa ceva... Doamna aceea s-a oferit sa-mi ofere o imbratisare, in schimb. Am plans in hohote in bratele ei - nu-mi venea nici mie sa cred cate stransesem in mine! Am plans in bratele unui strain, caci cele mai dragi brate mureau urat in timpul asta...
In ultima zi a mamei..., cand le-am chemat pe asistente caci deja isi musca limba si isi umpluse gura si de sange, care se scurgea peste tot, cu greu au venit, dupa ce m-au intrebat pe indelete intai de ce trebuie sa vina, deranjate in mod evident de "tupeul" meu de a le chema. Mama a fost dusa la ATI. M-au trimis dupa un medicament scump, care s-a gasit si greu, de care nu a mai apucat sa beneficieze dar pe care nici ca l-am mai vazut inapoi. Nu ca as fi avut ce sa mai fac cu el, dar... asa, ar fi fost mai linistitor sa existe un sistem macar, in care apartinatorul sa fie intrebat daca e dispus sa doneze. Pana am revenit cu medicamentul, in salonul mamei, deja toate obiectele ei erau aruncate intr-un colt, patul schimbat si am fost certata ca nu am eliberat acolo mai rapid. Am carat, plangand, totul afara, intelegand astfel ca nu i se mai dadea nicio sansa. Am scris la cateva zile de la deces un email spitalului, cerand eliberarea medicamentului, dar nu am primit vreodata niciun fel de raspuns. Nici de refuz, nici de clarificare... Nimic!
La morga nu mi-a explicat nimeni ce trebuie sa aduc, de parca e treaba de cultura generala sa stim ce e nevoie in astfel de situatii. Dar am fost certata ca ceva a lipsit - sapunul. Am luat-o pe mama de acolo singura, cu doar un coleg de serviciu aproape, abia la 3 zile distanta. A murit intr-o vineri iar sambata si duminica, ghinion, mortul sta la rece si nu misca nicio musca in spital. Luni dimineata, pentru actele de externare si deces, am asteptat 2.5 ore, desi m-am prezentat exact la ora la care mi s-a spus ca trebuie sa vin. Doar ca acolo nu era nicio ordine, indiferent cand veneai. Intai cunsocutii directi, apoi spagile, apoi cineva care stie pe cineva, apoi.. prostii. Nu conteaza ca iti plange sufletul, nu conteaza nimic. Umanitatea, disciplina, respectarea regulilor inseamna ZERO!
Inmormantarea a fost simpla, scurta - caci preotului ii era cald. Mi-a cerut direct spaga aferenta, pe care da, nu am avut puterea sa o combat, am dat-o rapid, ca sa nu vomit pe ei, pe toti. Au fost prezenti o mana de oameni, caci, probabil, atat mai contam de la un punct incolo. Groparii au bagat-o in groapa inainte ca macar sa ajung la mormant - ce-i drept era canicula dar... unde era empatia, umanitatea, intelegerea?! Mi-as fi dorit macar 1 minut cu ea - ultimul - inainte sa ajunga in groapa aia neagra, rece si oribila. Am vazut de la ceva distanta cum se duce... de tot! Pentru totdeauna! Groparilor le era cald... si duhneau a alcool.
Cumva, m-am bucurat ca mama a scapat! De toti si de toate! Spitalele din poveste sunt Pantelimon, Fundeni, si mai ales IOB. Inca simt miroul de spital in nari, inca o vad pe mama legata de perfuzii, inca o vad zbatandu-se, sperand, suferind, vrand, gemand, straduindu-se! Inca regret ceea ce poate nu am facut si as fi putut face, ceea ce poate nu am spus si ar fi meritat spus, ceea ce poate nu am stiut sa apreciez cat mai aveam aproape! Inca e greu! Tare greu fara ea! Sper doar ca cumva, undeva, i-o fi mai bine, mai putin dureros, mai vesel!
