Intr-o astfel de lume fiecare dintre noi traim de fapt singuri - inconjurati de zeci/sute de oameni dar totusi singuri. Avem prieteni "de pahar" si de voie buna, prea preocupati de propria lupta cu viata ca sa se mai poata implica in problemele altora. Avem prieteni ce se transforma in dusmani imediat ce interesele strict personale sunt afectate. Traim intr-o lume nebuna ce ne forteaza sa ne animalizam. Vedem/vrem doar bani si numai propriul bine.
Profesionalismul dispare parca din orice meserie. Unica regula ce mai pare respectata este aceea a maximizarii castigului propriu. Valoarea umana incepe a fi din ce in ce mai stearsa si abia vizibila iar unde exista este innabusita de mediul inconjurator. Calcam in picioare orice si pe oricine daca ajuta sa ne fie noua bine. Luptam sa traim in mocirla supravietuirii si, daca e necesar, ne urcam pe umerii oricui e mai slab, cate-o data fie el parinte, frate, sot, prieten, cu orice risc. N-avem cuvant, n-avem demnitate, n-avem scrupule. Ranim si ne veselim pentru asta, mintim si ne bucuram ca n-am fost aflati, furam si suntem fericiti.
Jucam pe cadavre si ne ducem viata mai departe cu nasul pe sus si privirea inocenta.
daca traim asa cand vom trage linie la sfarsit e posibil sa fim luati prin surprindere ca totalul nu mai da viata ci orice altceva...
RăspundețiȘtergereSi nu asa traim?
RăspundețiȘtergereBa da, traim. Dar ... (sa) incercam cat putem sa nu facem tot in viteza, sa ne uitam si la cer in loc sa cautam profit, sa ne doara macar un pic si de ceilalti...
RăspundețiȘtergere