Sarbatori Fericiteeeee!

Sper ca toti cei nefericiti sa gaseasca puterea de-a ignora partea urata a vietii!

Ca o continuare....

Putine pe lumea asta ma mai impresioneaza atat de puternic ca batranii. Neputinta si suferinta lor sunt infiorator de triste! Imaginile de mai jos (din camine de batrani) sunt graitoare (cred eu)... Pentru ce naiba luptam toata viata?

Scop necunoscut

Ne trezim dimineata si alergam la birou sau la vreo treaba, oricare o fi aia. Ne inghiontim prin autobuze sau ne claxonam si ne injuram prin trafic. Suportam cu stoicism sefi ciudati sau fustangii, colegi nesuferiti sau poate subalterni-problema... si asta pentru ca avem nevoie de bani sa traim... Alergam la o sala de sport, daca apucam si daca mai avem chef. Ajungem obositi acasa la o nevasta/un sot cu propriile probleme si ganduri negre. Rupti de oboseala fizica si psihica ne taram spre frigider sa mancam totusi poate singura masa din zi. Facem copii si traim bucurii sau necazuri impreuna. Dorim si suntem doriti (poate de altii decat am vrea :P), iubim, inselam, ne simtim bine, suferim sau suntem fericiti, dansam, bem, facem sex, suntem dezamagiti, suntem promovati, avem succes, suntem raniti, ranim, dispretuim, facem cumparaturi, cucerim, seducem, ne plimbam, economisim, pacalim, pierdem, incercam sa ne petrecem timpul cat mai placut..., traim! La un moment dat ne trezim batrani... si ne privim nepotii cum alearga dimineata la scoala, apoi la birou... cum incearca sa se simta la randul lor bine si se zbat sa traiasca... Apoi murim urmand ca copiii nostri sa devina batrani... si sa moara. Si tot asa... Ma intreb cate-o data pentru ce tot chinul? Pentru ce toata zbaterea? Toate se sfarsesc... asemanator! La unii dureros, la unii brutal, la unii mult prea dvreme... Dar toti murim si vorba aceea - nu luam nimic cu noi! Pentru ce naiba ne luptam atat?

Politica ma'sii...!

Na, ca fara sa vreau ma las "atinsa" de haosul general ce ne inconjoara! Oricat de mult mi-ar displacea politica si implicatiile ei, n-am cum sa nu aud pe toate drumurile, in mijloacele de transport in comun, la coada la magazin sau vuind toate canalele de stiri, mici detalii referitoare la suturile ce si le trag toti papagalii lumii, toti nesatulii si profund "ingrijoratii pentru problemele popului", mai pe scurt, politicienii romani. Sunt de-a dreptul insuportabili cu totii - numai imbuibati disperati ca pierd "ciolanul" si pregatiti pentru orice numai sa nu cumva sa fie indepartati de la/langa "putere". Am impresia ca ma uit la joaca unor copii de 3-4 ani, prost crescuti, obraznici si violenti, cu grave probleme de comportament, care dupa ce-si sparg capetele, urla unul la altul ca "ba tu - ba tu" ai inceput! Si pentru ca tabloul sa fie complet, apar si tot felul de sustinatori inraiti ce iau partea unuia sau altuia dintre dobitoci..., generand la randul lor violenta, comportament inadecvat si cretinoid. Mi-e asa scarba de toate gusile bosorogite ce bla-bla-uiesc prin toate buletinele de stiri sustinand fiecare ce drept si corect e el si ce valori aparte ascunde partidul din care face parte! Au cu totii discursuri incluzand "nevoile poporului" si "problemele reale ale Romaniei"... si mai ales echivalentul frazei "toti sunt tampiti - eu sunt destept" ... Imi vine sa vomit! Si mi-e ca imi va mai fi greata luni de zile... (sau sunt optimista... ?!)

"Echipa de calitate si un foarte bun Customer Service (...flexibilitate, politete)"

Mi se par amuzante mentiunile de mai sus (preluate de pe pagina de prezentare a Alpha Bank Romania), dupa micul incident avut ieri intr-una dintre sucursalele acestei banci - mai exact Alpha Bank Iancului. Spun "mic" pentru ca nu am nici o indoiala ca intamplarile altora pot fi muuult mai rele. De curiozitate, am aruncat o privire pe cateva forumuri si m-am ingrozit... In vremuri atat de nesigure pentru un loc de munca, parca e si mai nepotrivita indiferenta angajatiilor pentru calitatea serviciilor oferite de angajatorii societati private, unde mai degraba te astepti la un nivel ridicat de profesionalism decat in institutiile statului...
Intru in Alpha Bank Iancului pentru prima data, deci nu stiam unde si cum sunt asezati consilierii persoanelor fizice/juridice. La intrare rog cam in soapta sa fiu indrumata catre biroul unde aveam treaba (in soapta... gandindu-ma sa nu deranjez toata sucursala cu intrebarea mea). Prima reactie a celui intrebat a fost: "da' vorbeste mai tare ca cred c-ai mancat azi..." Ups, deja cateva fire de par de pe la ceafa dadura sa se zbarleasca brusc. Le asez repede fortat la locul lor si repet mai tare un pic intrebarea, desi dupa directionari era clar ca fusese deja auzita si inteleasa foarte clar. Ezit o clipa dupa care decid sa tac si sa inghit spunandu-mi ca abia am intrat si nu vreau sa mai pierd vremea in alta zi sau la alta banca... Dupa un drum de cativa metri, condusa de privirile pline de repros ale celui ce ma ajutase atat de "amabil" sa gasesc biroul dorit, ajung in fata a doua domnisoare/doamne si intreb, politicos cred eu, daca se poate sa deranjez cateva minute? Initial, nici una dintre cele doua nu schiteaza nici un gest, tresarire, privire, nimic, desi avusesem impresia ca vorbisem normal de data asta incercand sa invat din "sfatul" de mai devreme...


Consiliera nr 1 (cred ca asa se numesc: "consilieri/consiliere"), dupa cateva secunde de asteptare (probabil pentru a vedea daca totusi colega nu o scapa de mine...) ridica ochii cu viteza asa mare incat intai si-i da o clipa peste cap dupa care afiseaza privirea specifica functionarului fara chef de munca si iz de "ce dracu' mai vrei si tu?". Orice om normal la cap probabil ar fi inteles semnele clare si ar fi devenit clientul altei banci in secunda urmatoare... Eu insa, cu creierul din pacate nu prea des folosit, raman in continuare intepenita in fata acestei "amabile" doamne. Cu gandul sa rezolv totusi chestiunea pentru care venisem, deschid gura (proasta decizie!) si spun cu ceva teama in glas ca "as vrea sa deschid si eu un depozit si...". Mare greseala! N-apuc sa termin fraza si ochii doamnei respective iar fug o clipa peste cap cu semnificatie insa un pic diferita de "Doamne cati prosti in jurul meu"!, alaturi de o noua mustrare verbala ce-o primesc: "Poate sa deschideti UN CONT si eventual, DACA va incadrati..., sa CON-STI-TU-ITI un depozit!... asa... ca sa ne intelegem!"... Ah, zic... imi cer scuze, aveti dreptate, dau eu sa mai salvez ceva din deranjul provocat de uriasa mea eroare de limbaj economico-bancar comisa... Zambesc (cam printre dinti, recunosc) si adaug rugamintea de a ma ajuta cu cele necesare daca tot a inteles ce vreau sa spun... promitand ca data viitoare sa fiu mai bine pusa la punct cu felul in care trebuie sa ma adresez ca sa fiu mai clar inteleasa. Zicand eu cele de mai sus, fara sa gandesc prea mult, plec privirea in lista cu dobanzi, nu de alta dar vroiam sa verific daca e valabila dobanda care ma atrasese initial la banca cu pricina. Iar comit o mare eroare. Deja cu un ton mult mai violent si o noua semnificatie a gesturilor ce aproape imi suna a "poate te si pocnesc", sunt din nou pusa la punct intr-un stil ce m-a facut sa ma simt de 4 ani: "acum nu ne mai uitam in hartia aia ci ascultam ce ni se spune! Deci, repet ca sa retinem ca DES-CHI-DEM cont si CON-STI-TU-IM depozit. Comisionul pentru deschidere cont... "... Urmatoarea imensa greseala pe care-o fac " Stiti... am deja cont... as vrea doar... " si iar imi scapa involuntar privirea in alta directie decat in ochii-cei-zburatori-spre-cer ai consilierei cu pricina... "Incredibil - vad ca nu va intereseaza... " ma cearta din nou... Nu mai rezist si zic si eu "Gata, asa e, chiar nu ma intereseaza... nu ma intereseaza lipsa dvs. de chef pentru clienti - Imi pare rau pentru carenta mea de inteligenta, dar mai bine ma mut la colega sa nu va mai deranjez"... si m-am mutat la 1 metru distanta, in fata colegei care pana atunci nu schitase nici un fel de gest.

Dupa un schimb de priviri pline de semnificatii aparte destul de evidente cu colega cu care avusesem schimbul de replici de mai devreme, consiliera numarul 2 decide totusi sa se uite si in jos, spre mine, muritorul cel prost... Noul "peisaj" din fata mea, aproape ca aducea a mascota echipei de majorete, nu de alta dar rujul foarte roz pe buzele stil Marinela Nitu, parul blond si unghiile rosu-intens de 2 cm fiecare, ce-o faceau sa utilizeze tastatura calculatorului cu extrem de mare dificultate pareau toate sa ma faca sa cred ca sunt undeva la emisiunea "camera ascunsa". Incepusem deja sa ma uit daca nu e ascuns dupa un dulap un nene care sa sara vesel peste cateva minute sa-mi spuna c-a fost o farsa... Efortul consilierei nr 2 este demn de apreciat pentru ca "cazul" meu (cum am fost numita intr-o conversatie telefonica) a generat chiar si o adevarata provocare profesionala...! Mai exact, sucursala Dorobanti nu inchisese un cont acum doi ani cand facusem cerere in acest sens. Iar pentru ca softul - bata-l vina - nu permitea deschi... pardon constituirea unui depozit la Iancului daca contul era in Dorobanti atunci... deh... erau necesare solutii! Dupa discutii intre sucursale si primirea explicatiei ca "cererea s-o fi pierdut", aflu cu groaza ca ar trebui sa ma duc in Dorobanti sa inchid contul. Cred ca fata mea capatase o nuanta stacojie iar degetele mainilor imi luasera forma gatului ei, pentru ca foarte rapid a venit si cu propunerea salvatoare: "...sau mai bine faceti cerere aici si-o trimitem pe fax". Woau! Impresionata de mirifica idee, rescriu cererea, o trimite pe fax si completez maldarul necesar de hartii... Doar cam 10-15 minute a mai durat pana cand a raspuns cineva la telefonul (ca banuiesc ca e doar unul dupa "viteza" raspunsului) din Alpha Bank Dorobanti, un cineva care sa confirme primirea cererii si aprobarea ei. Pentru procesare... eee... inca 10 minute. Pana la urma se rezolva cu contul si dupa un efort considerabil pentru protejarea unghiilor contra ruperii pe tastatura, domnisoara blondo-consilier a reusit in cele din urma sa CON-STI-TU-IE un depozit pentru mine, suportandu-mi destoinic in tot acest timp prostia... Desigur ca nivelul comisioanelor diverse, drept pedeapsa (cred), nu mi-a mai fost comunicat decat daca am intrebat concret... Imi ramane doar sa sper ca creierul meu si-asa mic si deja cam incins, m-a ajutat sa intreb despre cele semnificative.
Asteptand eu completarea documentatiei, nu-mi puteam scoate din cap un filmulet vazut pe youtube cu un client american ce devine isteric la ghiseul unei banci si sare la gatul functionarei... in urma unui schimb de replici din pacate neauzite de camera de supraveghere... Hm... Tentant! M-am speriat de propriile ganduri, zau! Poate ar fi mai bine sa aleg o pereche de sosete si sa tin banii in ele (ma rog, imi ajunge doar o sosetuta :P)... Realizez ca intamplarea mea e total nesemnificativa fata de pataniile altora dar tot m-am enervat, tot am intarziat la ale mele si tot mi-am dorit foarte tare sa infig doua creioane ascutite in acei ochi ce erau ridicati spre cer intr-una de parca eram cea mai mare problema a zilei!?

Fidelitate...

Pataniile unei prietene ce mi-a fost alaturi cand credeam ca nu ma voi mai ridica vreo data de unde cazusem, imi amintesc senzatiile si trairile aute acum ceva vreme... si ma fac sa incerc sa centralizez cateva ganduri sub forma unui mesaj-concluzie:
Fidelitatea este o notiune din ce in ce mai abstracta in zilele noastre - asa cred eu. Acum zeci de ani (deci cu deloc mult timp in urma) femeia era obligata prin regulile sociale nescrise sa accepte orice tratament din partea sotului sau si o facea fara ezitare dar cu siguranta fara fericire. Era rusinos sa divortezi si cu atat mai mult sa comentezi cumva escapadele sotului.
Astazi cu atat mai mult nimic nu mai e sacru - casnicia e mai mult o coalitie antisinguratate, nu neaparat un parteneriat fericit. Vad atatea situatii dureroase in jur incat increderea mea in ce-ar putea insemna "la bine si la rau pan'la adanci batraneti" a devenit nula. Vad barbati casatoriti ce n-ar refuza nici macar pret de-un gand o "ocazie" ivita, relatii curmate brusc si trist in schimbul a zece (poate chiar mai putine) minute de placere... sau poate doar de curiozitate tampa si irationala, copii neglijati pentru ca concurenta facuta de amanta tatalui este prea puternica. Probabil ca nu se poate altfel decat asa. Se pare ca petru multi dorinta de a face "ce vor si cand vor ca sa simta ca traiesc" va fi mereu mai puternica decat orice sentiment pentru o potentiala partenera de viata. Adesea, din pacate, ranile adanci lasate in urma sunt marcante pentru tot restul vietii... Viata in doi nu este simpla iar chestiunile mai putin placute ce trebuie intelese la celalalt sunt prezente inevitabil. In contextul in care sentimentul acela ce-ar trebui sa uneasca doi oameni este de fapt mai degraba similar unui pact politic si este dictat mai mult de o nevoie/un gand gen "e buna de mama" sau "e desteapta si draguta si da bine cand ma insoteste la petreceri", atunci banuiesc ca trebuie acceptat din start faptul ca fidelitatea va fi inexistenta intr-un astfel de cuplu, nu?

Deci, draga mea, nu vreau sa generalizez dar eu una nu am intalnit nici un exemplar viu de mascul care sa fie macar exceptia ce confirma regula. Nici unul nu cred ca este capabil sa fie fidel si alaturi de tine "la bine si la rau". Cred eu ca secretul longevitatii unui cuplu este sa nu stii ce sau ca se intampla! Cred ca fericirea se cladeste si pe cateva procente de ignoranta.
Trebuie sa stai pana tarziu la birou si pentru asta "te pedepseste" nevorbind cu tine zile intregi, ajungi obosita si plansa acasa iar reactia lui este sa dea ochii peste cap ca "te afecteaza serviciul", in weekend-uri este ocupat "prin prisma jobului sau", in zilele in care e plecat nu te suna deloc sau nu-l gasesti caci, deh, "are treaba", se supara si va certati doar pentru ca "nu porti fusta care-i place lui" etc..., ba mai mult te inseala fara dubii, dupa cum ai constatat, de ani de zile in repetate randuri.... In urma cererii unor explicatii (inutile in opinia mea) nici macar nu-si cere scuze si nu pare ca i-ar parea rau..., singura fraza de care e capabil fiind "ce vrei, sunt barbat!"?! Ce dracu' mah fata! Ridica-te si mergi mai departe - nu mai sta pe ganduri! Esti frumoasa si isteata! Nu te-a inselat pentru ca nu mai esti frumoasa ci pentru ca barbatii (majoritatea, hai sa zic ca nu toti...) sunt prea prosti si deci incapabili sa puna in balanta ce au de pierdut... Pentru ei o pereche de sani "noi" (chiar daca ai tai sunt perfecti) sau o fusta scurta fluturata pe sub nas (chiar daca corpul tau e perfect) sunt suficiente motive sa uite cu desavarsire cat rau pot face celei ce le-a fost alaturi in n situatii in care toti sanii si toate fustele scurte din jur ar disparea... Fugi cat te tin picioarele si nu privi in urma! Si pentru tine viata e prea scurta ca sa-ti pierzi vremea langa un astfel de personaj! Cred ca poti gasi pe cineva care macar sa te faca sa te simti iubita (si poate cine-stie il gasesti chiar pe acela care se constituie in exceptia ce confirma regula...)! Cred ca poti gasi pe cineva caruia sa-i pese sufiecient de tine incat sa nu te lase sa simti umilirea specifica tradarii si sa aiba cel putin decenta ca daca "accidental" te inseala, sa nu lase urme, sa nu te lase sa afli...! Nu te mai invinovati justificandu-i gesturile prin posibilele tale greseli. Probabil ati facut amandoi gesturi intelese gresit de celalalt dar asta nu e un motiv sa te trateze asa si cu siguranta nu meriti pedeapsa chinului prin care treci acum. Stiu ce mi-ai spus ultima data in apararea lui... offf... ca se poate si mai rau... Probabil ca asa o fi... Dar asta nu este un argument pentru a nu incerca sa-ti fie mai bine! Da-l dracu!

De ce?

De-a lungul vietii, "de ce" e o intrebare ce ridica adesea probleme. Mai exact, raspunsul este cel problematic..., dificil de gasit. Exista situatii in care ne este imposibil sa intelegem un gest, o fapta, o intamplare... iar in lipsa unei explicatii pertinente ajungem sa facem speculatii si sa ne zbatem intre variantele de raspuns gasite. Cate-o data raspunsul ce pare cel mai concludent e departe de adevar, dar alegem sa-l consideram realitate probabil pentru a scapa de chinuitorul "de ce?". De multe ori nici autorul unei gest nascator al "de ce"-ului nu e capabil sa gaseasca un raspuns, o explicatie a propriului gest. Nu ti s-a intamplat sa primesti in locul unei explicatii un banal ridicat din umeri?!... Se prea poate ca ridicarea din umeri sa fie insa mai simpla decat punerea in cuvinte a unui raspuns. Se mai intampla si sa nu vrem sa acceptam, de fapt, raspunsul... iar creierul sa incerce sa gaseasca tot felul de alternative aparent justificative. Cate-o data cel mai putin chinuitor este probabil sa nu cunosti raspunsul... dar cum procedezi sa scapi de "de ce"-ul ce-ti tipa in ureche?!

Prostie si regrete

Cate-o data ma insel atat de tare asupra unei persoane incat ceea ce eu consider a fi maxim de rau venind din acea directie este de fapt mult mai bine decat in realitate. Astfel, nu prididesc in a ma minuna de fiecare data de cat de josnic poate fi acel cineva cu toate ca mereu am impresia ca "gata, acum chiar stiu totul, deci nu ma mai poate surpinde nimic". Oricat de "pregatita pentru orice" mi se pare ca sunt, imprevizibilul specific caderii necontrolate pe graficul impresiei create, ma socheaza adesea. Cel mai tare ma deranjeaza propria prostie inserata in creatia imaginii initiale. Cine ma pune sa cred ca acel cineva este mult mai bun decat e de fapt...?! Creierul meu are reale probleme in a pricepe cum e posibil ca distanta dintre prima impresie si realitate sa capete proportii astronomice...?! Cum se poate sa te lasi pacalit intr-atat de insati imaginatia ta pana la urma, ca apoi sa constati ca realul a fost mereu acolo, in fata ta, doar ca ai refuzat sa-l vezi... Propria prostie si festele imaginatiei pot ajunge sa coste timp, extrem de mult timp si suferinta...

Pacat!... [Tatiana Stepa: 21 aprilie 1963 - 7 august 2009]

Muncim, ca nişte sclave, zi de zi, Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu, Şi condamnarea de-a ne urâţi, Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu. Stăm în picioare, încă de cu zori, Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri, Dar voi, care vă credeţi tot feciori, De ce nu arătaţi ca nişte miri? Pe unde ne daţi dreptul de-a munci, Lucrăm istovitor, cu voi în rând, Din când în când, în burţi ne daţi copii, Iar voi plecaţi la altele, râzând,
V-am tot iertat, v-am tot acoperit, Si sa mai amanam nu-i intelept, Ar fi sa recunoastem in sfarsit, Femeia n-are, totusi, nici un drept!

Când suferiţi, ne cereţi lângă voi, Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult, Vă plângem, când vă duceţi la război, Sau când vă speriaţi, la vreun consult. Eroic v-am iubit nelegitim, Şi legitim, eroic v-am iubit, Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim, Ba, alteori, intrăm în circuit. Iar cele care, azi, pe termen scurt, Vă fură amintirile de ieri, Îşi vor plăti plăcerea unui furt, Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri. Şi, uneori, păcătuim curat, Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei, Că însuşi Dumnezeu este bărbat Şi nu le înţelege pe femei. Dar, vai, a fost odată prea frumos, Ca-n filmele de dragoste a fost, Şi-acum, ne omorâm sârguincios Şi zilnic ne distrugem fără rost. Ne-nvinge viaţa fără orizont Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc, Trăim ca nişte văduve de front Şi mâinile mereu ni se aspresc. Acum, când auziţi acest reproş, Priviţi, fără privire, înapoi, Încuvinţaţi din cap, mărinimoşi, Şi credeţi că nu-i vorba despre voi. Şi, totuşi, e vorba despre toţi Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi, Durerea femeiască pentru soţi, E-un credit fără giruri şi dobânzi. Vă e urât cu noi, vă e urât, Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi, Aşa că vă rugăm numai atât: Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi, Dar faceţi-o cu tonul coborât Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.

Durerea femeiasca (versuri Adrian Paunescu)

Punctul pe I (Andrei Plesu)

România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală. De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat. Reuşim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună. Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme, pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, aşa improbabilă cum este! Să dăm câteva exemple: Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce. O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste. E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, „sistemul“ te omoară. Alt miracol: avem o mare concentrare de „atracţii turistice“ şi n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că „străinul“ trebuie jumulit. Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici. Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea. Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă. Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinărirea limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o delapidăm. Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai mare. Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă. Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blochează, la un moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit. În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nicio evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum. Creşterea organică, cu rezultat conştient şi previzibil, continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea – iată virtuţile care ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi şi fără…

Vama...

Recent am fost cateva zile in Vama Veche. Nu stiu cati dintre voi, cei 2-3 care cititi aberatiile mele, stiti Vama asa cum era acum muuulti ani de zile... Stateam in cort si neputand dormi (ce mai conteaza de ce?), imi aminteam perioada liceului, in care reuseam sa stau saptamani intregi la mare, la cort, in Vama sau 2 Mai.

Nu aveam mai deloc bani, nu stiam ce-i aia "office", habar n-aveam de laptop sau net mobil (ha, asta ar fi fost chiar SF atunci)... si parca nici semnal n-aveam la mobile (mobilele acelea caramidoase - nici vorba de slimuri sau mai stiu eu ce dispozitive). Nu exista hotel in sat iar daca imi amintesc bine cea mai "high-level" modalitate de cazare era la gazda. Chiar iti faceai "pile" daca vroiai totusi un pat mai moale decat izoprenul. Tanti Maria joaca de pilda un rol important in amintirile mele de liceanca, proaspat castigatoare a dreptului de a pleca fara parinti la mare (singura la mare... ta na na na na na). Faine vremuri, faine locuri, faine amintiri! Salbaticia aceea era atat de diferita de gri-ul si agitatia Bucurestiului... Vama era oaza de relaxare imbinata cu ceva imoralitate acceptabila (din punctul meu de vedere)! Adesea reintalneai oameni pe care ii cunoscusei anul trecut sau weekendul trecut. Parca erau toti o familie...

Dimineata te salutai cu vecinii de cort (ca pe munte! - ma rog, nu ca toti ar saluta pe munte...) pe masura ce rasareau capetele adormite... Seara imi amintesc ca ne strangeam multi, multi de tot, in jurul unui foc al oricui aprindea primul. Ne apropiam cu totii fiecare cu cate 2-3 lemne/surcele in mana... Se adunau cunscuti si/sau necunoscuti de pe toata plaja iar langa acel foc deveneam toti prieteni (poate de la vod..., pardon!, sucul consumat). Focul era adesea facut in apropierea uneia dintre cele 3-5 mici carciumi (doar atatea erau si maxim 2-3 localuri unde puteai si manca), ca sa avem ceva muzica... Iar daca aparea vreo chitara si un cunoscator cat de cat a catorva acorduri se nastea o lalaiala fericita si lipsita de orice griji pana raguseai. Ptiu, ... si ce mai stateam la vorbe de ziceai ca ne stim de secole (hihi... ) pana la rasarit - ca doar nu puteai veni in Vama cu cortul fara sa vezi rasaritul! Imi amintesc si senzatia de oboseala ce te cuprindea dupa cateva zile de nesomn caci deh, dormitul in cort dupa rasarit (cine stie... stie)... nu e deloc potrivit... iar dormitul afara nici atat. Dupa cateva zile ajungeai sa adormi instant cum puneai capul jos si nu te mai deranjau nici muzica carciumilor nici vecinii care cine-stie-ce faceau de generau zgomot... !

Pana si tufisurile cu spini aveau rolul lor (chiar foarte important) in crearea imaginii aceleia salbatice. Acum si buruienile au cam disparut... pe sub pensiuni, bodegi, restaurante, masini... A... chiar... si nici nu aveam masini sa mergem pana acolo... adesea mergeam cu trenul si apoi cu "ia-ma nene", ca microbuz de legatura Constanta-Vama nu exista... Tanti Maria ne mai ajuta cate-o data trimitandu-si barbatul in intampinarea noastra ca deh... scoatea un ban si ca ne lua si ca ne tinea. De cele mai multe ori inchiriam doar o camera, hai doua, unde stateam cu randul cate-o noapte sa ne mai revenim, sa ne mai indreptam spatele si sa ne mai odihnim creierul. Tanti Maria ne mai facea si cate-o oala de mancare pe care dadeam mult mai putin decat daca am fi mancat in vreo carciuma...

Compar acum imaginea din amintirile mele cu tonele de bodegi si terase din zilele noastre, locuri unde urla muzica la concurenta cu muzica vecinului ca-n bazar, cu zecile de masini purtand autocolante ale unor firme diverse, cu tot felul de pensiuni si hoteluri inaltate in acesti ani... Offf... nu mai e la fel... Salbaticia mea preferata s-a dus... ca si anii (da, acu' ma plang :P)! In prezent gasesc acolo aceeasi agitatie de Bucuresti... poate doar mai putin gri. Gasesc acolo aceiasi oameni de birou atent aranjati chiar si cand cica sunt rebeli si fac nudism. Zau ca parca si parul pubian si-l piaptana unii si si-l geleaza... ! (da, mai, da... am studiat ce era sa fac daca mi se fluturau prin fata). Chiar si in timpul saptamanii, cand teoretic e mai liber, e greu sa mai gasesti atmosfera de pe vremuri....! Masinile trebuie sa stea musai la un metru de cort (banuiesc ca astia nu mai gasesc loc in hotel), laptopurile sunt "la moda" pentru rezolvat probleme de servici fix pe plaja, lumea buna mananca doar cordon bleu si asculta numai house. Oamenii nu se mai imprietenesc asa usor, nu se mai saluta, nu mai impart un foc de tabara, nu mai canta la chitara decat foarte rar pentru ca e cam dificil sa mai acoperi muzica bodegilor lipite de-a lungul plajei... iar hipiotii-vamaioti de pe vremuri, ciufuliti si acceptabil-ametiti au fost inlocuiti ori cu drogati rrrau avand seturi de garou+seringa in buzunar, ori cu "rebelii" gelati si-n... ... ... care parcheaza cate-un 4x4 la doi metri de mal sa (s)coboare zana direct in valuri ca se murdareste altfel... .

Ufff... Vama mea de pe vremuri ... s-a dus! Si nici eu nu mai sunt liceanca fara griji...

E pe gratis... !

Am concluzionat (si eu, probabil la mare distanta in timp fata de altii dar deh, asa-s eu, mai inceata...): exista ceva complet gratuit pe lumea asta! E disponibila pe toata drumurile, in trafic, in statia de tramvai, in super-market, pe banca in parc, in sala de sport, in propria casa, chiar si in pat! E peste tot chiar daca nu o vrem, avem parte de ea orice am face, ne este oferita cu doua maini larg deschise absolut gratuit!... O observam, o simtim, o ignoram dar totusi exista si inca in cantitati industriale peste tot in jur! Este vorba de rautate - oferita liber oriunde iti indrepti privirea! Iar daca n-o bagi tu in seama tot te bate ea pe umar pana la urma... Parca lumea a devenit mai cruda ca niciodata. Parca de la stat linistit pe un scaun in autobuz cand o batrana abia se tine pe picioare atarnata de bara de langa tine pana la vorbe grele sau chiar gesturi periculoase la un nivel muuult mai inalt si poate mai subtil, de la ruperea unei plante ornamentale rasarita recent in gradina blocului pana la schingiuit animale, de la scuipat seminte pe strada pana la furt prin efractie sau omorat semeni, toate parca arata o scapare de sub control a nervilor lumii asteia si o carenta de bun-simt ce parca creste proportional cu inaintarea in timp. Daca rautatea colaboreaza cu ignoranta, indiferenta, nesimtirea, coruptia, chiar cu inteligenta adesea (si aceasta combinatie pare sa genereze cele mai grave urmari) etc, probabil rezulta exact ceea ce vad eu in jur... Ba mai mult parca unii sunt chiar mandri de cruzimea proprie si fac din asta chiar un act de bravura. Din pacate un gest crud "brav" e adesea si laudat de "prieteni"... Nu ne mai ajunge nici sa ranim - parca ne simtim satisfacuti total abia cand invartim si cutitul in rana, de orice fel de natura ar fi acea rana. Suntem rai! Oare ce ne transforma astfel? Sau poate asa a fost omenirea mereu dar m-am trezit eu sa observ abia acum!? Pur si simplu fara nici o justificare aparenta, facem gesturi care ne fac (probabil) sa ne simtim bine in cretinitatea noastra chiar daca pentru multi altii inseamna distrugere sau rani (la propriu sau figurat) sau privarea de un anumit serviciu/bun. Gasim ca unica explicatie pentru comportamentul nostru doar "asa am chef" sau "asa imi place mie" chiar daca o urma oarecare de instinct ne sugereaza ca gestul nostru e nepotrivit si e doar rautate - pura si gratuita. Urmarile pot fi grave fizic sau mental pentru ceilalti, dar nu ne intereseaza! Suntem pur si simplu rai!

Oameni de langa noi...

E simplu: o fusta larga, cu un buzunar urias atasat, avand o destinatie speciala :D, si mult tupeu! E tot ce ai nevoie ca sa poti fura in 10 secunde dintr-un magazin bucurestean, bazat si pe clipa de neatentie a personalului, distras de un/o complice... Camera de supraveghere ii intereseaza mult prea putin. Pana la urma jumatate dintre rromi nu au acte de identitate. O data plecati din incinta magazinului cred ca poti avea zeci de prim-planuri cu fetele hotilor ca tot nu sunt identificabili/arestabili.

Anormalitatea normalitatii...

Cum analizam normalul zilelor noastre? Ce mai inseamna normal in secolul 21? Cei care decid ca ceva e (a)/normal sunt normali? :) . Normalitatea este deci o chestiune subiectiva?!
DEX spune ca "normal" = care este aşa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obişnuit, firesc, natural. ♦ Spec. Sănătos (din punct de vedere fizic şi psihic). Eu cred ca "normalul" s-a modificat de-a lungul timpului asemenea climei, radical si ireversibil. Acum 200 de ani nu erau considerate normale multe dintre normalitatile de azi. Iar ceea ce acum 200 de ani era normal, cu siguranta acum 500 era nefiresc/neobisnuit. Ingrijorator este ca normalul din ziua de azi a inceput sa fie din ce in ce mai anormal. Care si unde sa fie linia aceea fina de demarcatie dintre normalul dezvoltarii omenirii de-a lungul timpului si anormalul firescului de astazi? Ma uit in jur si parca prea multe intamplari sunt nefiresti. Daca te uiti la un buletin de stiri te minunezi... Parca ideile, gesturile, cruzimea, moralitatea, conduita, psihologia umana insasi s-au modificat toate intr-o directie neobisnuita... Ce-i drept este doar parerea mea - mai mult sau mai putin normala/sanatoasa... :D

Rascruce...

Poteca necunoscuta mie pana acum, ma tenteaza fantastic. As vrea sa merg pe ea cu speranta ca voi scapa de monotonia drumului pe care de regula obisnuiam sa-l urmez. Nici macar nu stiu unde duce poteca cu pricina. Pare ingusta si incomparabil mai intunecata decat drumul meu uzual. Si totusi am auzit povesti legate de poteci ce duc catre poienite luminoase si idilice, unde poate mi-as putea gasi linistea atat de ravnita dupa un drum lung si anevoios. Poate si poteca nou descoperita ma duce intr-un astfel de loc... Speranta parca ma impinge de la spate in ciuda oricarui gand rational ce incearca firav sa se opuna.

Ezit... Am auzit si de poteci inchise, la capatul carora entuziasmul initial e pierdut iar oboseala acumulata parca nici ca-si gaseste un moment mai bun sa se faca simtita. Atunci constati ca trebuie sa te intorci din drum si regreti mai mult ca niciodata ca nu ti-ai vazut de monotonia ta uzuala dar sigura. Teama ca poate obstacolele intalnite pe poteca necunoscuta pot oricand sa insemne capatul drumului, ma face sa stau tintuita in loc, chinuindu-ma sa iau o decizie. Pe care drum s-o apuc? Sunt satula de drumul uzual pe care-l cunosc atat de bine si care stiu ca duce intr-un loc caldut si relativ comod dar in care parca nu ma simt deloc deplin multumita. Tentatia ajungerii intr-un loc nou, atat de ravnit, ce poate m-ar face fericita, nu-mi da insa pace. Am ignorat poteca ani de zile bazat pe gandul rational ca drumul cunoscut este cel mai inteligent sa fie ales... Dar povestile de "mai bine, mai frumos" au deja putere mare asupra rationalului meu si imi fac din ce in ce mai nesuferit drumul cel sigur... Cred ca mai zabovesc o vreme la rascruce... poate o insecta colorata (venita din poienita cea idilica :P) se aseaza pe balanta gandurilor mele si ma ajuta sa decid!

Dragoste, suferinta, ura...

Subiect vesnic "la moda"... Poveste repetata la infinit si actuala in toate timpurile. El si ea indragostiti, tineri, frumosi. Dupa un timp, apare o terta persoana ce prezinta interes, incita, atrage, pare perfecta. Partenerul de cuplu brusc sufoca. Aceeasi dragoste, aceleasi gesturi ca in trecut devin dintr-o data nepotrivite si iritante. Brusc atentia unuia devine inexistenta iar a celuilalt ajunge respinsa si chiar pedepsita . Confuzia se instaleaza in mintea ambilor. Unul nu stie ce sa faca si pe cine sa aleaga, celalalt sufera si incearca din rasputeri in sinea sa mai degraba sa gaseasca un miliard de alte explicatii pentru raceala simtita decat sa accepte cele mai negre banuieli. Comoditatea relatiei cu vechime lupta cu dorinta pentru nou si interesul pentru necunoscut... Cruzimea unor gesturi pare inexplicabila si lasa urme adanci in sufletul celui care orice ar face nu mai poate multumi. De cele mai multe ori, dupa transformarea necunoscutului in cunoscut apar regretele. Adesea mari si marcante pentru cel care le traieste. Ranile cicatrizate deja, se redeschid si genereaza lupta intre dragostea ce existase candva si ura ce paruse sa-i ia locul pentru un timp. Unii reusesc sa ierte, altii nu... In ambele cazuri amintirile sunt dureroase, caci de uitat nu poti.

Dupa o varsta, probabil inveti sa astepti linistit/a sa treaca... dar banuiesc ca asta poti face daca nu iubesti prea mult. Un ciclu uzual al vietii. Un episod trait probabil de catre oricine. O poveste a tuturor, pe care nu ne-o imaginam cand avem 17 ani si visam fiecare Cosanzeana sau Fat-Frumosul nostru.

Dumnezeu si ale Lui...

N-as vrea sa intru in polemici sau sa para ca abordez un ton "glumet" la adresa religiei, caci stiu ca e un subiect prea sensibil pentru multi si ca de la un punct incolo sigur nu ne-am mai putea intelege :D dar... am si eu o nedumerire (am mai multe dar doar de una ma "ocup" in randurile ce urmeazaP:))...: Dilema mea este cum se impaca credinta unui om cu propriile-i fapte (ma refer aici strict la oamenii care cred/pretind/sunt convinsi ca au credinta in Dumnezeu)? Incerc sa inteleg!
Vad adesea neconcordante uriase - sau poate vad aiurea - intre vorba si fapta. Cum e cu cele 10 porunci si respectarea lor? Nu-s ele baza credintei? Nu ar trebui ca orice purtator al ideii ca "cineva e sus si vede" sa-si conduca actiunile in viata intai bazat pe aceste 10 porunci? Credinta are mai multe grade??? Grad 0 - crezi un pic, grad 5 - crezi pe la mijloc iar la 10 esti foarte credincios? Vad adesea in jur oameni ce se pretind "credinciosi" si "cu frica lui Dumnezeu" :P, dar care mint, fura, inseala sau fac o tona de lucruri care dupa parerea mea numai respectarea celor 10 porunci nu arata. Incerc sa pricep! Ar mai fi varianta ca acei insi sa interpreteze diferit "Sa nu furi" de pilda. Pana la urma sunt mai multe variante de interpretare, cred. Daca esti credincios doar "un pic", atunci sa furi o scrumiera acolo... intr-un restaurant, sau tacamurile de la o nunta... nu e chiar asa rau, ma gandesc :))! Si daca insusirea obiectelor de mai sus nu credem ca ar fi chiar... "furt", dilema mea e ca si rezolvata. "Sa nu fii desfranat"... e iar extrem de interpretabil. Pana la urma ce inseamna "desfranat"? :)) [DEX: depravat, destrăbălat, dezmăţat, imoral, stricat, (pop.) curvar, (înv.) preacurvar, preacurvitor. (Un bărbat ~; e un ~.)]... interpretabil deci :))?! Daca ai grad 3 de credinta :P, atunci poti fi desfranat grad 7 sa spunem..., nu?:) Poti in continuare sa spui "Doamne ajuta" si sa dai bani saracilor - asa chiar cred ca crezi:D ca mai capeti o bila alba mai mare in valoare absoluta decat bila neagra capatata prin desfranare :))! "Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau." - iarasi e interpretabil :D... Ce inseamna "aproape"? Fiecare poate interpreta in felul lui. Unii considera ca nevasta nu e destul de "aproape"... deci poate fi mintita iar sotul poate fi credincios 100%. Altii cred ca o minciuna "mica" nu se pune la socoteala. Deci ar trebui sa avem si o specificatie clara legata de cum cuantificam o minciuna ca fiind "mica" sau "mare", si apoi trebuie sa stabilim de la ce grad incolo "se pune la socoteala"... :). Si evident, putem continua pe aceata tema la infinit... Din nou, ce vroiam sa spun este ca nu pricep cum impaca unii oameni gandul ca ei sunt credinciosi, cu faptele proprii! Ori cred despre faptele lor ca nu se inscriu la capitolul "minciuna", "furt", etc... ori... NU sunt credinciosi, deci mint inclusiv cand spun c-ar fi. Pana la urma da bine sa inserezi "Dumnezeu" si in discursurile politice, nu? E chiar la moda si iti poate asigura un electorat substantial. Ca om politic de pilda, daca recunosti ca esti ateu, s-a terminat... e clar! Nu conteaza nici ce planuri ai pentru copiii saraci, sau pentru strazile distruse sau pentru salvarea omenirii :))... gata, nu esti bun de nimic! :) Daca in schimb alaturi de a spune din cand in cand "Doamne ajuta", iti atarni la gat si o cruciulita (sau o cruce mai maaare:D...), deja toate sunt iertate din principiu :))) - in acest caz se spune ca "omul e supus greselii". Cu cruciulita la gat poti fura si minti in voie ca "Dumnezeu e bun si iarta!":D. Probabil astfel gandesc cei ce se pretind credinciosi dar se comporta ... interpretabil :D:)). Nu gasesc alta justificare... Ar mai fi o explicatie - nu interpretez eu corect cuvantul "credincios" [DEX:CREDINCIÓS, -OÁSĂ, credincioşi, -oase, adj. (Adesea substantivat) 1. Care este demn de încredere, pe care te poţi bizui; devotat, fidel unei persoane; nestrămutat, statornic faţă de un angajament, de o idee, de o cauză. 2. Care crede în existenţa lui Dumnezeu şi se conformează practicilor religioase. – Credinţă + suf. -ios.].

Sentimentul romanesc al isteriei (Mircea Cartarescu)

"Daca traiesti numai in Romania , e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta. Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura. Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze. O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale. Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii. Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va stergem insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi. Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi. In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profound alienata psihic, o societate isterica. Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai. Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai. Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele si noii imbogatiti. Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre. Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata."